Majoritatea cititorilor Jurnalului lui Mihail Sebastian au ajuns la concluzia că autorul Accidentului a fost un om singur. Foarte singur. Uneori,cu cât era mai înconjurat de confrați întru spirit, cu atât trăia mai acut sentimentul singurătății.
Multe sunt însemnările din care țâșnește această solitudine amară care îl făcea să se descrie, la numai 32 de ani, ca fiind "bătrân, urât, uzat, palid, cu ochii vineți şi cu un aer de tinerețe ostenită".
Un astfel de autoportret este în ton cu epoca în care a trăit şi s-a manifestat Mihail Sebastian. Nu întâmplător el şi-a publicat manifestul pentru sănătatea morală a epocii sale sub titlul: "Cum am devenit huligan".
Atacat în cea mai sensibilă coardă a existenţei unui om, credința religioasă în care se naște, autorul Jocului de-a Vacanţa a opus sclavilor ideologiilor extremiste simplitatea unei existente întru adevăr, bine şi frumusețe morală.
Un adevăr plin de culoarea izvorâtă prin cultură, un bine necondiționat, specific oamenilor educați în cultul onoarei şi o frumusețe morală cultivată, poate chiar inspirată, de Mozart, Bach, sau Haydn.
Calitatea de meloman al celui care ne-a dat "Steaua Fără Nume", mă determină să accentuez această frumusețe morală greu de întâlnit la predecesorii şi la urmașii lui Sebastian. Pentru că, oricât ar părea de surprinzător, nu în relațiile cu scriitorii epocii şi-a putut găsi salvarea creatorul "Orașului cu Salcâmi". Iar momentele de criză existențială i-au populat întreaga viață.
Să rămâi drept pe timp de furtună, când trestiile lui Pascal se apleacă până la nivelul mocirlei, e ceva! Este un record etic la care ajung, în general, oamenii cu singurătatea asumată. Sau cei care au, cum inspirat îl descria Paul Cornea pe Mihail Sebastian: "mândria încăpățânată a unui neam bătrân".
În mod cert, nu singurătatea l-a făcut pe autorul "Ultimei Ore" să ne lase o moștenire literară atât de prețioasă.
La căpătâiul lui Sebastian a vegheat indubitabil muza geniului. O muză care şi-a cerut tributul prin frământări, lipsuri materiale, decepții sentimentale şi chiar umilințele încarcerării parțiale la care a fost supus scriitorul. Nimic din toate acestea nu i-au fost străine celui care ne-a dăruit romanul "De două mii de ani". Şi, așa cum o dovedesc notele din jurnal, el a rămas – vorba poetului – "la toate rece".
O răceală distanțată de indiferenţă, apatie, lehamite sau aroganţă. Mai curând aş spune – o formă a solitudinii reflexive ce-ţi ascute simțurile analitice şi te ajută să privești lumea cu obiectivitate. Iată o performanţă greu de egalat la majoritatea intelectualilor noștii, din trecut şi din prezent. Iată un model care a trebuit să fie eliminat fizic de regimul comunist. Un model aruncat azi controverselor periferice, în care impostura e pardonabilă şi pentru care refuzul memoriei devine o virtute.
În fond, ţine şi asta de percepție şi comunicare. Este un subiect pe care îl descria în jurnalul său Mihail Sebastian (într-o notă făcută la 13 octombrie 1944) astfel: "Ce greu e să comunici cu oamenii. Circulă tot felul de imagini şi idei despre tine însuţi. Nu știu de unde vin, cum au luat naștere, pe ce se sprijină. Nici măcar nu le cunoști. Şi între timp, viața ta adevărată e ca o insulă".
O insulă aş adăuga eu, a singurătății pe care a cunoscut-o scriitorul, o insulă pe care destinul nu i-a permis să o termine, dar, pe care o poate desăvârși numai o prietenie adevărată.
Trimiteți un comentariu