Informații interesante: pilde

Mai este actual Seneca?

Cu cât este mai bine să vindeci o nedreptate decât să o răzbuni!

Răzbunarea ia mult timp, omul se oferă multor nedreptăţi, în timp ce suferă din cauza uneia singure: cu toţii ne mâniem mai îndelung decât facem rău.

Cât este de bine să mergem în direcţia opusă şi să nu opunem defectelor nişte defecte!

Poate părea oare cineva consecvent cu sine, dacă răspunde lovind cu picioarele o catârcă şi muşcând un câine?

„Aceste animale”, spui tu, „nu ştiu că greşesc.”

În primul rând, cât este de nedrept cel pentru care a fi om este o piedică în iertare!

În al doilea rând, dacă celelalte vieţuitoare scapă de mânia ta din pricină că le lipseşte raţiunea, în aceeaşi poziţie trebuie să fie pentru tine orice om căruia îi lipseşte raţiunea.

Ce contează dacă are alte trăsături diferite de necuvântătoare – de vreme ce are această trăsătură asemănătoare lor, care le apără pe necuvântătoare la orice greşeală, anume întunecarea minţii?

Un om a greşit: este prima oară? Este ultima oară?

Nu înseamnă că trebuie să-l crezi, chiar dacă ar spune: „N-o să mai fac a doua oară”.

Iar acesta va greşi, şi împotriva lui un altul, şi toată viaţa va fi o rostogolire printre greşeli.

Lipsa de blândeţe trebuie tratată cu blândeţe.

Ce se spune de obicei cu mult folos la durere, se va spune şi la mânie: te vei opri vreodată sau niciodată?

Dacă te vei opri uneori, este mai bine să părăseşti mânia decât să fii părăsit de mânie! Dacă această agitaţie va rămâne mereu?

Vezi ce viaţă lipsită de pace îţi prevesteşti: oare cum va fi viaţa unui om mustind de mânie?

Adaugă acum faptul că, atunci când tu însuţi te vei aprinde bine şi vei relua din timp în timp motivele care te-au provocat, mânia va pleca de la sine şi trecerea zilei îi va scădea forţa: cu cât este mai bine să fie ea învinsă de tine decât tu de ea!

Ramîi cu bine,

Seneca.

Ce poti afla in saracie?

Alege o singură regulă de viaţă şi modelelază-ţi pe ea întreaga ta existenţă.

Unii sînt strînşi la mînă în casă, în schimb în afara ei duc o viaţă dezlînată şi fără limite: această nepotrivire este un viciu şi e semnul unui spirit nestatornic, care încă nu şi-a găsit calea sigură.

Îţi voi explica şi de unde provin această nestatornicie şi această nepotrivire în fapte şi gîndire: nimeni nu are un plan precis şi, dacă totuşi îl are, nu-şi pune în gînd să meargă pînă la capăt, ci trece la un altul; şi nu se mulţumeşte să-şi schimbe intenţia, ci se întoarce şi se îndreaptă spre cele pe care le-a părăsit şi le-a renegat.

De aceea, ca să lăsăm deoparte vechile definiţii ale înţelepciunii şi să îmbrăţişăm în întregime cuprinsul vieţii omeneşti, mă mulţumesc cu aceasta: ce este înţelepciunea?

Întotdeauna să vrei acelaşi lucru şi să nu vrei acelaşi lucru. Nu e nevoie să adaugi condiţia ca ceea ce vrei să fie bine: căci nu este cu putinţă ca cineva să voiască mereu acelaşi lucru, dacă nu este corect.

Aşadar oamenii nu ştiu ce vor, decît în momentul în care vor; nimeni nu a hotărît o dată pentru totdeauna ce vrea şi ce nu vrea.

Părerea se schimbă de la o zi la alta şi se schimbă în opusul ei, iar cei mai mulţi îşi trăiesc viaţa de parcă ar fi un joc.

Tu urmează pînă la capăt ce ai început şi poate vei ajunge ori pe culme, ori într-un punct în care să înţelegi singur că încă nu eşti pe culme. „Ce se va alege, întrebi tu, de toţi cei din casa mea, cînd nu va mai fi casa?”

Toţi aceştia, cînd tu vei înceta să-i mai întreţii, se vor întreţine singuri; sau vei afla în sărăcie ceea ce nu poţi şti în bunăstare: sărăcia îţi va păstra prietenii adevăraţi şi siguri; se va îndepărta oricine nu te-a urmat pentru tine însuţi, ci pentru altceva. Şi atunci nu merită să iubeşti sărăcia măcar pentru acest singur lucru, că îţi dezvăluie cine te iubeşte? Cînd va veni ziua în care nimeni nu va mai minţi pentru a-ţi aduce un omagiu!

Iată încotro merită să se îndrepte gîndurile tale, de aceasta să te îngrijeşti, aceasta să doreşti, renunţînd la toate celelalte rugăciuni înălţate către zei: să te bucuri de tine însuţi şi de bunurile ce provin din tine.

Ce alt fel de fericire poate fi mai la îndemînă?

Restrînge-te la puţin, aşezîndu-te într-un loc din care nu poţi decădea.

Ramîi cu bine,

Seneca

Viata ne imparte in teluri diferite

Dacă nu ne apucăm de nimic altceva, care să aducă vreun folos, retragerea în sine ne va prinde bine; singuri, vom deveni mai buni.

Ce să mai spunem de faptul că ne putem retrage în compania unor oameni de foarte bună calitate şi că ne putem alege un model după care să ne conducem viaţa?

Aceasta nu se poate petrece decît într-o perioadă de viaţă tihnită.

Atunci ne putem ţine de hotărîrea luată odată: cînd nu intervine nimeni care, avînd mulţimea în ajutor, să ne întoarcă din hotărîrea luată, cît timp aceasta este încă firavă; numai atunci viaţa, care azi ni se împarte între ţeluri foarte diferite, va putea să înainteze într-o mişcare unică, neîntreruptă şi uniformă.

Căci dintre toate celelalte păcate, acesta este cel mai rău – obiceiul de a ne schimba pînă şi viciile. Astfel, nici măcar nu avem parte de norocul de a stărui într-un păcat care ne este deja cunoscut. Găsim plăcere într- unul, apoi în următorul, iar ceea ce ne face şi mai mult rău este faptul că judecăţile noastre nu sînt doar strîmbe, ci şi nestatornice.

Oscilăm şi ba prindem una, ba alta; abandonăm ce am rîvnit, rîvnim din nou ce am abandonat şi alternăm dorinţa cu regretul. Căci depindem cu totul de judecata altora şi pentru noi un lucru este foarte bun dacă sînt mulţi care îl laudă şi îl rîvnesc – nu dacă este demn de a fi lăudat şi rîvnit – şi nu considerăm că o cale este bună sau rea în sine, ci după mulţimea urmelor, între care nu se găseşte nici una de întoarcere înapoi!

Îmi vei spune: „Ce faci, Seneca? Îţi părăseşti şcoala? Cu siguranţă stoicii tăi spun: «Vom făptui pînă în ziua din urmă a vieţii, nu vom înceta să ne străduim pentru binele comun, să îi ajutăm pe fiecare şi pe toţi, să le aducem ajutor şi duşmanilor, cu mîna noastră împovărată de bătrîneţe. Deocamdată am să-ţi răspund în felul următor: „Ce vrei mai mult decît să mă arăt asemenea conducătorilor mei? Ce vreau să spun cu asta? Voi merge nu într-acolo unde m-au trimis ei, ci în direcţia în care m-au călăuzit.”

Am să vorbesc pe rînd despre două aspecte ale chestiunii: mai întîi, am să arăt că un om poate, chiar din primii săi ani de viaţă, să se încredinţeze cu totul contemplării adevărului, să umble în căutarea unor norme de viaţă şi să le pună în practică, într-un loc ferit; în al doilea rînd, chiar şi după ce şi-a cîştigat pensia în urma serviciului militar, iar vîrsta îi este foarte înaintată, un om poate face acelaşi lucru cu deplină îndreptăţire şi îşi poate îndrepta sufletul către alte activităţi şi, o dată ce le-au învăţat, încep să predea învăţătura altora.

Am să arăt că şi stoicii încuviinţează aceasta, şi asta nu pentru că mi-am impus ca regulă să nu spun nimic care să îl contrazică fie pe Zenon, fie pe Chrisip, ci pentru că însăşi tema pe care o dezbatem îmi îngăduie să merg în întîmpinarea părerii lor; căci dacă cineva urmează întotdeauna părerea unuia singur, locul nu-i este în senat, ci într-o facţiune.

Ce bine ar fi dacă toate ar fi cunoscute de toţi, iar adevărul ar fi mărturisit deschis şi nu ne-am schimba nicicînd din hotărîri!

Însă noi sîntem în situaţia de a căuta adevărul împreună cu chiar cei care ni-l predau.

Ramî cu bine,

Seneca

Despre obsesia trupului

Recunosc că iubirea faţă de propriul nostru trup ne este înnăscută; recunosc că îl avem în custodie. Nu spun că nu trebuie să-l privim cu îngăduinţă, spun doar că nu trebuie să-l slujim: căci are mulţi stăpîni cel care este sclavul trupului său, care se teme prea mult pentru el, care raportează totul la el.

Trebuie să ne purtăm nu de parcă am fi nevoiţi să trăim pentru trupul nostru, ci de parcă nu am putea trăi fără trup: prea multă iubire pentru acesta ne face să tremurăm de spaimă, ne împovărează cu griji, ne face să înfruntăm ofense.

Binele moral este la mic preţ pentru unul care îşi ţine trupul la mare preţ.

Să ne îngrijim de el cu toată atenţia, dar să fim totuşi în stare să-l dăm focului atunci cînd o cer raţiunea, demnitatea, credinţa.

Cu toate acestea, pe cît e cu putinţă, să evităm primejdiile; să ne retragem într-un loc sigur, gîndindu-ne mereu cum să le ţinem departe pe cele ce ne provoacă teama.

Acestea, dacă nu greşesc, sînt de trei feluri: ne e teamă de lipsuri, ne e teamă de boli, ne e teamă de ce ne poate aduce violenţa celor puternici.

Dintre toate acestea, nimic nu ne loveşte mai tare decît ameninţarea care vine din forţa altcuiva: aceasta se produce cu mare gălăgie şi vuiet.

Nenorocirile naturale pe care le-am pomenit, lipsurile şi bolile, se strecoară în linişte şi nu vatămă nici ochii, nici urechile cu vreo spaimă: nenorocirea care ne vine însă de la altul are un alai uriaş, duce împrejuru-i arme şi focuri şi lanţuri şi o turmă de fiare, asmuţită asupra măruntaielor omeneşti.

Aşa că nu e nici un motiv de mirare dacă o nenorocire care are în jur un alai înspăimîntător provoacă spaima cea mai cumplită. între cele care ne supun şi ne subjugă spiritele, au un efect mai mare cele care au mai mult de arătat.

Există nenorociri care nu sînt cu nimic mai prejos: mă gîndesc la foame şi la sete şi la abcesele intestinelor şi la febra care arde chiar măruntaiele.

Numai că acestea stau ascunse, nu au nimic de arătat, de scos la suprafaţă: celelalte dobîndesc victoria ca războaiele mari, printr-o desfăşurare vizibilă de forţe.

Ramîi cu bine,

Seneca

Prostia incepe mereu sa traiasca

Uneori, chiar fără să se arate semne care să vestească ceva rău, spiritul îşi plăsmuieşte imagini false: fie întoarce în rău un cuvînt cu înţeles îndoielnic, fie îşi închipuie că o vătămare adusă cuiva este mai mare decît în realitate. Nu mai are nici un motiv să trăiască, nu-şi mai poate ţine în frîu nefericirea, dacă se teme atîta cît e în stare să se teamă; aici e de folos înţelepciunea: prin forţa spiritului, ţine departe teama, chiar dacă este întemeiată; dacă nu, scapă de o slăbiciune cu altă slăbiciune şi îmblînzeşte-ţi teama cu speranţa.

Nimic din ceea ce înfricoşează nu se dovedeşte atît de sigur încît să nu lase loc pentru ceva şi mai sigur: că lucrurile de care ne temem alunecă pe o altă pantă şi cele la care sperăm ne înşală aşteptările.

Priveşte, aşadar, cu atenţie speranţa şi teama şi, de cîte ori lucrurile vor fi nesigure, fii de partea ta: crede ce îţi este pe plac. Chiar dacă teama va avea de partea ei mai multe argumente, nu înclina nicidecum în partea aceasta, încetează să te tulburi şi repetă-ţi în sinea ta că cei mai mulţi dintre oameni sînt mistuiţi de griji şi se frămîntă fără să aibă certitudinea că ceva rău e pe cale să li se întîmple. Nimeni nu-şi poate ţine piept sieşi odată ce a început să se agite şi nici nu îşi poate reduce spaima la dimensiuni reale.

Niciunul nu spune: „Sursa e mincinoasă, mincinos este şi cel care le-a născocit, şi cel care le-a crezut.” Ne lăsăm în voia suflării de vînt: ne înspăimîntăm de lucruri îndoielnice de parcă ar fi sigure: nu ne slujim de o măsură justă, neliniştea se transformă pe dată în spaimă. Mă ruşinez că ţi-am vorbit aşa şi te-am oblojit cu leacuri atît de slabe.

Un altul poate zice: „Poate nu se va întîmpla.”

Tu spune însă: „Şi apoi, dacă se va întîmpla? Vom vedea dacă va fi mai tare una sau alta dintre variante. Poate că ceea ce se va întîmpla va fi spre binele meu, iar moartea aceasta va da valoare vieţii mele.”

Te sfătuiesc însă prea stăruitor, cînd tu ai nevoie mai degrabă să ţi se aducă aminte decît să fii sfătuit.

Nu te împinge înspre o purtare diferită de cea care îţi este în fire: te-ai născut anume ca să trăieşti aşa cum vorbim noi acum.

Voi încheia acum scrisoarea, dacă îi voi pune sigiliul – încredinţîndu-i, adică, o vorbă minunată pe care să ţi-o ducă. „Între alte defecte, prostia îl are şi pe acesta: începe mereu să trăiască.”

Gîndeşte-te, dragul meu prieten, ce înseamnă vorba asta, tu, care eşti cel mai ales dintre oameni: vei înţelege cît este înjositoare uşurinţa cu care unii oameni îşi aşază în fiecare zi viaţa pe noi temelii şi care, chiar în momentul morţii, nutresc noi speranţe.

Priveşte-i, pe fiecare în parte: îţi vor ieşi dinainte bătrîni, care se dedau cu toată energia ambiţiilor, călătoriilor, afacerilor. Ce este mai degradant decît un bătrîn care începe să trăiască? Nu aş adăuga numele celui care a spus vorba aceasta, dacă ea nu ar fi ceva mai puţin cunoscută: nu face parte din maximele lui Epicur puse în culegeri: eu mi-am îngăduit şi să o laud şi să mi-o însuşesc.

Rămîi cu bine,

Seneca

Despre intelepciune si prietenie

Îmi dau seama, dragul meu prieten, că în mine se produce nu atît o îndreptare, cît o transformare: sigur că nu pot promite – şi nici măcar spera – că nu va mai rămîne în mine nimic care să nu mai aibă nevoie de schimbare.

Cum să nu mai am în mine multe de înfrînat, de micşorat, de înălţat?

Şi chiar aceasta este dovada spiritului ce a devenit mai bun: că îşi vede defectele pe care pînă atunci nu şi le ştia.

În cazul unor bolnavi este prilej de bucurie chiar faptul că au înţeles că sînt bolnavi.

Îmi doresc să împart cu tine această schimbare a mea, produsă dintr-odată: atunci voi avea o încredere mai solidă în prietenia noastră, o prietenie adevărată pe care nu o va putea rupe nici nădejdea, nici teama, nici grija pentru folosul propriu, o prietenie cu care oamenii ajung pînă în ceasul morţii, o prietenie pentru care ei sînt gata să moară.

Îţi voi da multe pilde de oameni care au dus lipsă nu de un prieten, ci de prietenie: aşa ceva nu se poate întîmpla atunci cînd aceeaşi voinţă de a privi spre scopuri nobile împinge spiritele să se alăture.

Şi cum de nu se poate întîmpla aşa?

Pentru că ştiu că le au pe toate în comun, şi mai ales pe cele ce le sînt împotrivă.

Nu-ţi poţi închipui ce schimbare văd că-mi aduce fiecare zi care trece. „Trimite-ne şi nouă, zici, bunurile pe care le-ai încercat cu atîta folos.” Eu unul doresc cu adevărat să le fac pe toate să treacă asupra ta şi tocmai de aceea mă bucur să adun învăţătură, ca să o pot da mai departe: nimic nu-mi va face plăcere, oricît de ales şi de benefic ar fi, dacă eu singur voi profita de ştiinţa mea.

Dacă înţelepciunea mi-ar fi dată cu această condiţie, să o ţin închisă în mine şi să nu o vestesc prin cuvinte, aş refuza-o: nu are cum să fie plăcută posesiunea unui bun din care nimeni altcineva nu se împărtăşeşte.

Ramîi cu bine,

Seneca

Preceptele prieteniei

I-ai încredinţat, după cum spui, unui prieten de-al tău scrisorile pentru mine; apoi mă previi să nu vorbesc cu el despre toate cîte te privesc, pentru că nici tu însuţi nu obişnuieşti să faci aşa ceva; în felul acesta, în aceeaşi scrisoare, ai spus că îţi este şi nu îţi este prieten.

Dacă te-ai folosit la început de cuvîntul cu pricina în sensul lui generic şi l-ai numit „prieten” aşa cum îi numim „stimabili” pe toţi candidaţii şi cum ne adresăm cu „domnilor” celor pe care îi întîlnim, dacă nu ne vine în minte numele lor, atunci treacă.

Dacă însă socoteşti prieten pe cineva în care nu te încrezi ca în tine însuţi, greşeşti amarnic şi nu ai înţeles îndeajuns valoarea adevăratei prietenii.

Vorbeşte îndelung despre toate cu un prieten, dar mai întîi lămureşte-te tu însuţi asupra lui: după ce a apărut prietenia, trebuie să te încrezi; mai înainte, trebuie să cumpăneşti prietenia.

Îşi amestecă îndatoririle, răsturnîndu-le ordinea, cei care – împotriva preceptelor lui Teofrast – după ce şi-au dăruit setimentele, cumpănesc judecata şi, după ce şi-au cumpănit judecata, îşi retrag sentimentele.

Gîndeşte-te îndelung dacă cineva este demn de prietenia ta.

Odată ce ai decis aşa, primeşte-l din tot sufletul; vorbeşte cu el la fel de deschis ca şi tu tine însuţi.

Ba chiar mai mult, trăieşte în aşa fel încît să nu ai secrete nici măcar faţă de duşmanii tăi: dar, pentru că apar unele împrejurări care sînt de obicei ţinute în taină, împarte cu prietenul tău toate grijile, toate gîndurile tale.

Dacă îl socoteşti de încredere, chiar îl vei face să fie aşa: căci au fost unii care, de teama de a nu fi trădaţi, au deschis calea trădării şi, cu bănuiala greşelii, au făcut ca greşeala să fie justificată.

Ramîi cu bine,

Seneca

Spiritul dobândeşte orice îşi impune

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.”

În primul rând, cineva poate să nu sufere de frig, deşi este iarnă, şi să nu sufere de cald, deşi sunt lunile de vară: fie este apărat de binefacerea locului în faţa toanelor anotimpului, fie a învins una dintre senzaţii prin rezistenţa corpului.

În al doilea rînd, gândeşte-te la asta: este nevoie să-ţi scoţi curajul din suflet înainte să primeşti mânia, pentru că defectele nu se împacă defel cu calităţile şi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi virtuos mai mult decât poate fi bolnav şi sănătos deopotrivă.

„Nu este cu putinţă”, se spune, „să-ţi scoţi toată mânia din suflet, căci firea omului nu îngăduie aceasta.”

Nu există însă nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu-l învingă şi să nu îl aducă la o percepţie familiară printr-o reflecţie susţinută, nici nu există pasiuni atât de sălbatice şi cu stăpânire de sine, încât să nu fie domesticite prin disciplină.

Spiritul dobândeşte orice îşi impune: unii au reuşit să nu râdă niciodată; unii şi-au reţinut corpurile de la vin, alţii de la dragoste, alţii de la orice fel de lichide; unul, mulţumit cu un somn scurt, a prelungit o stare de veghe neobosită; alţii au învăţat să alerge pe funii foarte subţiri şi în sens invers, să poarte greutăţi imense, cu greu suportabile de forţa omenească, să se scufunde la adâncimi nemăsurate şi să suporte marea fără să respire deloc. Sunt o mie de alte situaţii în care încăpăţânarea depăşeşte orice obstacol şi dovedeşte că nimic nu este greu, dacă mintea însăşi îşi impune răbdarea. Pentru aceste persoane, la care m-am referit cu puţin înainte, fie nu a existat nici o răsplată pentru un zel atât de încăpăţânat, fie nici una nu a fost demnă – oare ce lucru minunat obţine cel care s-a pregătit să meargă pe funii întinse, să pună pe umeri o greutatea uriaşă, să nu-şi închidă ochii de somn, să pătrundă adâncurile mării? Şi totuşi, prin efort au ajuns, fără o răsplată importantă, la capătul acţiunii lor.

Noi nu am recurge la răbdare, atunci când ne aşteaptă o recompensă atât de mare, adică liniştea netulburată a unui suflet fericit?

Cât de important este să eviţi răul cel mai mare, mânia, şi o dată cu ea, nebunia, furia, cruzimea, şi alte însoţitoare ale acestei pasiuni!

Ramîi cu bine,

Seneca.

Masca respingatoare a maniei

Mânia, se spune, „este folositoare, pentru că se sustrage dispreţului, pentru că îi îngrozeşte pe oamenii răi.”
În primul rând, dacă mânia are forţă pe cât este de ameninţătoare, este urâtă tocmai pentru că poate îngrozi; este însă mai primejdios să fie temută decât dispreţuită.

Dacă însă nu are forţă, este expusă dispreţului şi nu scapă de bătaia de joc: ce este de fapt mai prostesc decât mânia care se agită în zadar? În al doilea rând, anumite lucruri nu sunt de dorit, pentru că pot provoca mai multă groază, şi n-aş vrea să i spună înţeleptului acest lucru: „Arma animalului sălbatic este şi a înţeleptului: a fi temut.” Cum? Nu este temută febra, guta, rana infectată? Oare din acest motiv există ceva bun în ele?

Dimpotrivă însă, toate acestea sunt dispreţuite, urâte şi dezgustătoare, tocmai pentru că sunt temute.

Astfel, mânia în sine este urâtă şi foarte puţin înfricoşătoare, şi cu toate acestea este temută de cei mai mulţi oameni, aşa cum se tem copiii de o mască respingătoare.

Ce să mai spun de faptul că frica se revarsă mereu asupra celor care o inspiră şi nici unul dintre cei temuţi nu este el însuşi fără teamă? Ţi-ar putea veni în minte versul faimos al lui Laberius, care, o dată ce l-a pronunţat în teatru în timpul războiului civil, a atras asupră-şi atenţia întregului popor, de parcă s-ar fi dat glas stării de spirit a tuturor:

„Trebuie să se teamă de mulţi, cel de care se tem mulţi”.

Natura a făcut aşa încât orice important prin teama pe care le-o provoacă altora, să nu fie liber de propria teama. Cât de temătoare sunt inimile leilor la cele mai uşoare zgomote! O umbră, un glas, un miros neaşteptat nelinişteşte cele mai curajoase animale: orice provoacă groaza, tremură el însuşi. De aceea, nu există nici un motiv pentru care un înţelept să-şi dorească să fie temut, şi nu trebuie să considere că mânia este importantă deoarece provoacă frică: sunt temute până şi lucrurile cele mai dispreţuite, cum sunt otrăvurile, dinţii şi muşcăturile veninoase.

Şi, de vreme ce o sfoară înnodată cu pene opreşte turme imense de fiare şi le atrage în capcană, nu este de mirare că ceea ce rezultă chiar de aici se cheamă „spaimă”.

Pentru cei lipsiţi de consistenţă sunt motiv de groază lucrurile inconsistente: mişcarea carului de curse şi imaginea roţilor care se învârtesc îi face pe lei să se întoarcă în cuşcă, pe elefanţi îi îngrozeşte râgâitul de porc.

Aşa este temută mânia: ca o umbră pentru copii, ca o pană roşie pentru fiare; nu are în sine ceva solid sau puternic, ci tulbură spiritele simple.

Ramîi cu bine,

Seneca

Dragostea pentru greşeli

Te vei gândi mai degrabă că nu trebuie să te mânii pe greşeli. Ce ai spune însă dacă cineva s-ar mânia pe cei care păşesc cu paşi prea siguri în întuneric? Pe cei surzi care nu se supun ordinelor? Şi ce ai spune, dacă ai vrea să te mânii pe cei care se îmbolnăvesc, îmbătrânesc, obosesc?

Între celelalte neplăceri ale condiţiei de muritor se află şi aceasta, întunericul care acoperă mintea şi nu doar nevoia de a greşi, ci chiar dragostea pentru greşeli. Ca să nu te mânii pe fiecare om în parte, trebuie să îi ierţi pe toţi, trebuie să fii îngăduitor cu neamul omenesc.

Dacă te mânii pe tineri şi pe bătrâni pentru că greşesc, atunci mânie-te şi pe copii: şi ei vor greşi. Se mânie oare cineva pe copii, care la această vârstă nu cunosc încă diferenţele dintre lucruri?

A fi om este o scuză mai importantă şi mai corectă decât a fi copil. Cu acest destin ne-am născut, făpturi supuse unor boli ale sufletului care nu sunt mai prejos de cele ale trupului; nu suntem lipsiţi de putere, nici înceţi la minte, dar, folosindu-ne prost de agerimea noastră, ne facem pilde de greşeli unii pentru alţii: dacă unul urmează paşii celor dinainte care au apucat-o pe un drum greşit, oare nu ar avea scuza că drumul public l-a rătăcit?

Asprimea comandantului îl înţeapă pe fiecare soldat în parte, dar este nevoie de indulgenţă când armata întreagă a dezertat.

Ce ţine departe mânia înţeleptului? Mulţimea celor care greşesc: el înţelege cât de nedrept şi de primejdios este să te mânii pe greşeli comune tuturor.

Heraclit, ori de câte ori ieşea şi vedea în jurul său atâţia oameni care îşi duceau prost viaţa, ba chiar şi mureau prost, plângea, îi compătimea pe toţi cei care îi ieşeau în drum veseli şi prosperi; avea un suflet blând, dar prea slab: el însuşi era dintre cei care aveau nevoie de compătimire.

Despre Democrit, dimpotrivă, se spune că nu se arăta niciodată în public fără să râdă: până într-atât nu i se părea serios nimic din lucrurile care se îndeplineau cu seriozitate.

Oare este loc pentru mânie în acest loc în care trebuie fie să râdem, fie să le deplângem pe toate? Înţeleptul nu se va mânia pe cei care greşesc: de ce? Cum ştie că nimeni nu se naşte înţelept, ci devine aşa, ştie că în orice epocă prea puţini ajung înţelepţi – pentru că a cercetat atent condiţia vieţii omeneşti.

Şi astfel înţeleptul, blând şi drept cu greşelile, îndreptându-i pe cei care greşesc fără să le fie duşman, porneşte în fiecare zi cu acest gând: „Îmi vor ieşi în cale mulţi indivizi cu patima vinului, mulţi desfrânaţi, mulţi nerecunoscători, mulţi lacomi, mulţi oameni tulburi de furia ambiţiei”. Va privi toate aceste lucruri la fel de binevoitor ca un medic pe bolnavii săi.

Oare navigatorul a cărui corabie înghite multă apă, pentru că încheieturile s-au desfăcut peste tot, se mânie pe marinari ori chiar pe corabie? Mai degrabă se opinteşte şi într-o parte nu lasă apa să intre, într-alta o scoate afară, închide bine spărturile vizibile, se luptă fără preget cu cele ascunse şi care aduc apă înăuntru în secret, şi nu întrerupe efortul pentru apa pe care a scos-o afară creşte la loc, dedesubt.

Este nevoie de un sprijin tenace împotriva răului continuu şi prolific, nu ca să înceteze, ci ca să nu învingă.

Ramîi cu bine,

Seneca

Ce da valoarea unei unelte, trebuinta sau frumusetea?

Nu judeca oamenii dupa greutatea lor, dupa puterea lor, dupa averea lor, dupa frumusetea lor sau dupa ravna lor, caci si unul si altul a lasat din ceva pentru a creste in altceva.

Cel bogat este sarac in liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are taria lui ascunsa.

Cum firea lucrurilor este miscatoare, asemeni este si omul.

Ce da valoarea unei unelte, trebuinta sau frumusetea?

Duce un om mai mult decat boul?

E mai bogat vreunul ca pamantul?

Doar cunoasterea si intelepciunea il ridica pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere daca ea nu este lamurita de vreme.

(Zamolxe)

Despre virtute

„Virtutea”, zice unul, „aşa cum priveşte cu ochi buni faptele onorabile, la fel trebuie să se mânie pe cele ruşinoase.” Cum ar fi fost dacă ar spune că virtutea trebuie să fie şi umilă şi nobilă? Şi totuşi, asta susţine cel care o vrea şi înălţată şi doborâtă, pentru că bucuria în urma unui lucru bine făcut este strălucitoare şi grandioasă, iar mânia în urma greşelii celuilalt este meschină şi proprie unei minţi înguste.

Niciodată virtutea nu va comite greşeala de a imita viciile, în timp ce le înfrânează; consideră demnă de mustrat mânia în sine, care nu este cu nimic mai bună, ci deseori chiar mai rea decât acele greşeli pe care se mânie.

Ramîi cu bine,

Seneca.

Despre mania inteleptilor

Între indivizi pe care îi vezi îmbrăcaţ în togă, nu există nici un fel de pace: unul este împins să îl ducă pe celălalt la pierzanie din simplu interes, nimeni nu are un câştig decât de pe urma nedreptăţii făcute celuilalt; urăsc un individ prosper, îl dispreţuiesc pe cel care nu e prosper; îi suportă cu greu pe cei superiori, cei inferiori sunt ei înşişi greu de suportat; sunt aţâţaţi de plăceri opuse; pentru o simplă plăcere şi un simplu profit doresc distrugerea tuturor. Viaţa lor nu este diferită de aceea într-o şcoală de gladiatori, trăiesc şi se luptă cu aceleaşi persoane.

Asta este o adunare de fiare: doar că animalele sunt liniştite între ele şi se abţin să le muşte pe cele asemenea lor, în timp ce oamenii se ghiftuiesc sfâşiindu-se reciproc. Doar prin aceasta se deosebesc de animalele necuvântătoare: ele devin blânde cu cei care le dau să mănânce, în schimb aceşti indivizi turbaţi îi muşcă şi pe cei ce-i hrănesc.

Înţeleptul nu va înceta niciodată să se mânie, dacă a început deja să o facă: lumea întreagă este plină de delicte şi de vicii, se comit mai multe decât s-ar putea repara prin constrângeri, oamenii se măsoară parcă într-o uriaşă întrecere de ticăloşie, dorinţa de a face rău este cu fiecare zi mai mare, reţinerea este mereu mai mică: o dată eliminată aprecierea pentru ceea ce este mai bun şi mai drept, capriciul se impune oriunde îi place. Delictele nu mai sunt ascunse, ne trec prin faţa ochilor, iar ticăloşia este până într-atât afişată în public şi a prins puteri în inimile tuturor, încât nevinovăţia este nu rară, ci inexistentă.

Adaugă acum sperjurul public între neamuri, tratatele rupte, puternicul care ia ca pradă orice nu-i opune rezistenţă, înşelăciuni, hoţii, fraude, nerecunoaşteri de datorii, delicte pentru care nu sunt de-ajuns trei foruri. Dacă vrei ca un înţelept să se mânie atât cât îi cere nevrednicia delictelor, atunci el nu trebuie să se mânie, ci să înnebunească.

Ramîi cu bine,

Seneca

Informații interesante

Labels

Layout

Technology

Breaking News

Mai este actual Seneca?

Cu cât este mai bine să vindeci o nedreptate decât să o răzbuni!

Ce poti afla in saracie?

Viata ne imparte in teluri diferite

Despre obsesia trupului

Prostia incepe mereu sa traiasca

Despre intelepciune si prietenie

Preceptele prieteniei

Spiritul dobândeşte orice îşi impune

Masca respingatoare a maniei

Dragostea pentru greşeli

Ce da valoarea unei unelte, trebuinta sau frumusetea?

Despre virtute

Despre mania inteleptilor

Maria Pescaru Design

Formular de contact