Critica Teatrala by Geo Alupoae

„Cum este clar că actuala conducere a ICR va fi demisă în curând, voi pleca şi eu împreună cu ea. Nu vreau să colaborez cu viitoarea conducere care va fi pusă cu siguranţă în funcţie pe criterii politice. Cultura română, cea adevărată , a devenit în ultimii ani, graţie ICR, foarte vizibilă în New York, dar de-acum s-a terminat. Vor veni iarăşi Stelele Popescu şi Arşineii împreună cu ansamblurile de dansuri populare să ne reprezinte ţara", a spus cu ironie amară Andrei Şerban.  Regizorul a rezumat în câteva vorbe activitatea Academiei sale itinerante prin care au trecut în ultimii ani zeci de tineri actori români. Într-un an, această tabără de creaţie s-a desfăşurat la Horezu, în altul la Ipoteşti, unde actorii au plonjat în opera lui Eminescu, iar în alt an, Andrei Şerban a creat un spectacol de teatru documentar după cazul Tanacu. 

Spectacolul „Spovedanie la Tanacu", montat de Andrei Şerban după cartea jurnalistei Tatiana Niculescu-Bran, s-a jucat o vreme la Teatrul Odeon şi a plecat şi în turneu în Statele Unite, la New York. Acolo spectacolul lui Şerban a fost văzut de Cristian Mungiu care, inspirat de montare, a decis să facă un film pe aceeaşi temă. Filmul se  umeşte „După dealuri" şi a luat de curând premiul pentru scenariu şi premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Cannes. „Când am montat eu spectacolul, cronicile au fost aşa şi-aşa pentru că era un subiect controversat. Dar cum filmul lui Mungiu a luat premiul la Cannes, iar românii sunt foarte sensibili la tot ce vine din afară, sunt sigur că va fi primit cu urale", a comentat sarcastic Andrei Şerban.

După acest preambul, Andrei Şerban a explicat că anul acesta Academia sa itinerantă a avut în studiu Shakespeare, pentru că Palatul Mogoşoiaia şi împrejurimile sale i s-au părut regizorului decorul perfect pentru piesele lui Shakespeare, şi Caragiale, dat fiind faptul că ne aflăm în plin an Caragiale. „Cum nici un teatru nu m-a invitat să montez anul acesta un Caragiale, acesta a fost omagiul meu personal adus marelui nostru dramaturg", a zis Şerban.  Regizorul a mai amintit şi faptul că, asemeni lui, şi Caragiale a fost director la Teatrul Naţional, de unde, în doar 11 luni, a trebuit să plece deoarece îl mâncaseră de viu actorii prin jocurile lor de culise. „Se mai numeşte Teatrul Naţional I.L. Caragiale?", a întrebat Şerban, întrebare la care actualul director al TNB, Ion Caramitru, aflat şi el în sală, a răspuns simplu: „Da."

Cel care a deschis seara a fost chiar Caragiale, tinerii actori jucând unele dintre schiţele sale care au dovedit cu prisosinţă că nimic nu e nou în ţărişoara noastră. Bineînţeles că politica a fost parte integrantă din poveste, actorii condimentându-şi momentele cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate la realităţile zilei. Astfel s-a pomenit de un personaj foarte înalt (nu spui cine) care are o mătuşă (nu orice mătuşă, ci acea mătuşă pe care o ştie toată lumea), dar că orice intervenţie în favoarea lui e tardivă fiindcă ...şi aici unul dintre actori a făcut gestul că omul cu mătuşa e deja cu cătuşele la mâini. Evident că din „meniu" nu putea lipsi nici doctorul copy/paste şi nici televiziunile tabloidizate. Veţi zice poate că pe vremea lui Caragiale nu exista aşa ceva, dar chiar dacă tehnologia s-a schimbat, „tehnica" manipulării rămâne se pare aceeaşi. După cum s-a văzut din schiţele jucate de actorii lui Andrei Şerban, Caragiale nu a fost numai un uriaş scriitor ci, se vede treaba, chiar şi profet.

După momentele şi schiţele lui Caragiale, a venit rândul lui Shakespeare să fie scos la înaintare. Iar aici, actorii au folosit cu vârf şi îndesat aproape toate spaţiile din palat şi de pe lângă el.  Au jucat un fragment din „Visul unei nopţi de vară" într-o magazie părăginită în care erau depozitate bucăţi de piatră provenite probabil dintr-o veche clădire.  În timp ce cuplurile de îndăgostiţi muritori îşi desfăşurau micile drame amoroase de după un gard de sârmă, deasupra lor, pe acoperiş tronau Titania şi Oberon. Fiecare ceartă dintre cei doi zguduia la propriu lumea muritorilor. „Richard al III-lea" s-a jucat într-o cramă (un popas răcoros binevenit pe arşiţa de afară). Pentru „Romeo şi Julieta" s-a folosit locul de lângă biserică, cu tot cu cimitir, iar vestitul balcon a fost un turn adevărat. „Cum vă place" s-a jucat foarte inspirat într-un luminiş din pădure, un act din  „Hamlet" într-un subsol, iar alt act în pădure, unde personajele deveneau cu toatele gropari şi ţărâna , din care tot omul a fost făcut şi în care tot omul se va întoarce, personaj principal. Fragmentul din „Furtuna" s-a jucat într-un labirint de pe malul lacului şi chiar în lac (căci Calibanul din montare a evadat de sub tutela lui Prospero înotând în lacul Mogoşoaia).

Seara s-a sfârşit cu „Iulius Caesar" jucat în balcoanele palatului, balconul redobândindu-şi statutul pe care l-a avut în revoluţia din decembrie 1989, de pildă, când, se ştie, oamenii mureau pe străzi ucişi de „terorişti", dar în balconul din care ţinea speech-uri către popor „tătucul" nu trăgea nimeni. Cum în piesă era vorba despre un puci,  sigur că publicul nu s-a putut abţine să nu compare Roma antică cu Bucureştiul de azi. Iar Andrei Şerban a pus punctul pe i, spunând la sfârşit: „După cum vedeţi, şi Caragiale şi Shakespeare sunt contemporanii noştri".