vineri, iunie 06, 2014 , , ,
Mânia, se spune, „este folositoare, pentru că se sustrage dispreţului, pentru că îi îngrozeşte pe oamenii răi.”
În primul rând, dacă mânia are forţă pe cât este de ameninţătoare, este urâtă tocmai pentru că poate îngrozi; este însă mai primejdios să fie temută decât dispreţuită.
Dacă însă nu are forţă, este expusă dispreţului şi nu scapă de bătaia de joc: ce este de fapt mai prostesc decât mânia care se agită în zadar? În al doilea rând, anumite lucruri nu sunt de dorit, pentru că pot provoca mai multă groază, şi n-aş vrea să i spună înţeleptului acest lucru: „Arma animalului sălbatic este şi a înţeleptului: a fi temut.” Cum? Nu este temută febra, guta, rana infectată? Oare din acest motiv există ceva bun în ele?
Dimpotrivă însă, toate acestea sunt dispreţuite, urâte şi dezgustătoare, tocmai pentru că sunt temute.
Astfel, mânia în sine este urâtă şi foarte puţin înfricoşătoare, şi cu toate acestea este temută de cei mai mulţi oameni, aşa cum se tem copiii de o mască respingătoare.
Ce să mai spun de faptul că frica se revarsă mereu asupra celor care o inspiră şi nici unul dintre cei temuţi nu este el însuşi fără teamă? Ţi-ar putea veni în minte versul faimos al lui Laberius, care, o dată ce l-a pronunţat în teatru în timpul războiului civil, a atras asupră-şi atenţia întregului popor, de parcă s-ar fi dat glas stării de spirit a tuturor:
„Trebuie să se teamă de mulţi, cel de care se tem mulţi”.
Natura a făcut aşa încât orice important prin teama pe care le-o provoacă altora, să nu fie liber de propria teama. Cât de temătoare sunt inimile leilor la cele mai uşoare zgomote! O umbră, un glas, un miros neaşteptat nelinişteşte cele mai curajoase animale: orice provoacă groaza, tremură el însuşi. De aceea, nu există nici un motiv pentru care un înţelept să-şi dorească să fie temut, şi nu trebuie să considere că mânia este importantă deoarece provoacă frică: sunt temute până şi lucrurile cele mai dispreţuite, cum sunt otrăvurile, dinţii şi muşcăturile veninoase.
Şi, de vreme ce o sfoară înnodată cu pene opreşte turme imense de fiare şi le atrage în capcană, nu este de mirare că ceea ce rezultă chiar de aici se cheamă „spaimă”.
Pentru cei lipsiţi de consistenţă sunt motiv de groază lucrurile inconsistente: mişcarea carului de curse şi imaginea roţilor care se învârtesc îi face pe lei să se întoarcă în cuşcă, pe elefanţi îi îngrozeşte râgâitul de porc.
Aşa este temută mânia: ca o umbră pentru copii, ca o pană roşie pentru fiare; nu are în sine ceva solid sau puternic, ci tulbură spiritele simple.
Ramîi cu bine,

Seneca