Articol scris de Mihnea Măruţă şi preluat de AICI
Sâmbătă, 26 octombrie 2013, după aproape 15 luni de când a demisionat de la conducerea Institutului Cultural Român (ICR), Horia-Roman Patapievici a ţinut la Cluj – ca invitat al Departamentului de Jurnalism de la UBB – o conferinţă ca o eliberare. E un om vizibil rănit, un om care nici după această lungă perioadă de tăcere şi retragere din spaţiul public nu a reuşit să-şi cicatrizeze suferinţele provocate de calomnierea şi distrugerea reuşitelor sale de la ICR.
Termenul “stigmat” a revenit permanent în cele două ore în care, sub titlul “Câteva reflecţii privind experienţa mea cu presa liberă”, Patapievici a vorbit din proprie iniţiativă, şi pe larg, despre toate momentele importante în care a fost implicat în ultimii 20 de ani. A răspuns – ca şi cum avea nevoie, ca şi cum ştia că a venit vremea – tuturor întrebărilor pe care i le-ar pune orice jurnalist cu experienţă, de la conflictul său cu SRI, din anii ’90, până la compromiterea ICR de către Andrei Marga.
Iată structurată în două părţi aproape toată conferinţa sa, grupată pe subiecte.
(Prima parte)
*
Despre debutul în presă: “Să ai o pagină la dispoziţie, în care să scrii ce-ţi trece prin cap, e un privilegiu”
În ’92 am debutat, cum se întâmplă debuturile, prin prieteni. Alex Leo Şerban – care deja a murit de doi ani şi cu care eram prieten încă de la sfârşitul anilor ’70 (…) – mi-a zis, ştiind că scriu, - “Cum de nu publici? Trebuie să publici ceva”. ” – Unde, cum se face asta?”. “- Simplu, dă-mi ceva şi voi duce la Contrapunct”.
Contrapunct a fost o revistă a optzeciştilor, una din numeroasele reviste culturale de calitate care au apărut imediat după 1989, contribuind dezinvolt, simpatic-agresiv, la configurarea spaţiului public. Spaţiul public înseamnă posibilitatea ca între oameni să existe ceva diferit de fiecare, dar care depinde în mod esenţial de contribuţia fiecăruia. Este un lucru pe care nu poţi pune mâna, care există prin intermediul anumitor instituţii – cele de presă, dar nu numai – şi care există esenţialmente numai cât timp există oameni. (…)
Am debutat în presa culturală şi am avut noroc. Norocul este să fii remarcat de câţiva oameni pe care-i preţuieşti. Aşa am ajuns să fiu invitat, la doar un an de la debut, să am o pagină la dispoziţia mea – vă daţi seama?, la dispoziţia unui tânăr care debutase doar de un an – în revista “22″. Gabriela Adameşteanu, care conducea pe vremea aceea revista “22″, m-a invitat cu o graţie şi o încredere care, îmi vine să spun, aparţineau epocii aceleia în mod definitoriu. Am primit o pagină la dispoziţie, să scriu ce vreau în ea. Mai târziu, când am evocat asta în faţa unor prieteni occidentali, mi-au spus – “Dom’ne, România are avantajele ei. Aşa ceva, în Occident, nu ar fi fost deloc cu putinţă”. (…)
Spun asta pentru ironia situaţiei, dar şi fiindcă pentru noi există un set normativ de exemple şi de valori care vin din Occident. Şi trebuie să ştim, ca să navigăm cu graţie printre lucruri, că, de multe ori, libertăţile pe care noi le-am avut aici, licenţele pe care le-am putut asuma, nu ar fi fost cu putinţă într-o societate mult mai standardizată cum este cea occidentală. Ca atare, să ai, într-o revistă importantă, cum era “22″, o pagină la dispoziţie, în care să scrii absolut ce-ţi trece prin cap săptămână de săptămână, şi asta să dureze 7 ani, este ceva: asta se numeşte un privilegiu.
Dar acest privilegiu nu este acordat, el se câştigă. Şi se câştigă prin faptul că mai mulţi oameni te-au remarcat, ţi-au acordat încredere şi au mizat pe tine. E foarte important să înţelegem că spaţiul public ţine de aceste decizii valorice, şi nu de cabale. Cabalele există, oamenii conspiră în permanenţă, dar lucrul simpatic este că niciodată o conspiraţie, chiar dusă la bun sfârşit, nu obţine rezultatele pe care le-a plănuit. Pe de altă parte, dacă cineva conspiră, înseamnă că şi alţii conspiră, iar conspiraţiile se bat cap în cap şi, ca atare, există un soi de neutralizare mutuală a conspiraţiilor care face ca explicaţiile pe bază de conspiraţie să nu fie realmente relevante din punct de vedere epistemologic.
Ceea ce m-a frapat pe mine atunci în spaţiul public românesc a fost generozitatea, una care ţine de începuturi. Pentru că această generozitate nu mai există astăzi.
*
Despre denunţul SRI: “Pe scara blocului se cereau informaţii despre mine”
Pentru mine, un eveniment crucial a fost publicarea în două numere din revista “22″ a articolului “Regimul Iliescu: un portret”. Acest articol a atras un denunţ împotriva mea din partea Departamentului pentru Apărarea Constituţiei din SRI, care a găsit înţelegere la SPP, care pe atunci îl servea pe preşedintele în funcţie, Ion Iliescu. S-a declanşat o anchetă pe scara blocului, în care mi s-a confecţionat un portret de “colaborator cu arabii”. Au falsificat o poză în care eu schimbam ceva cu cineva care avea un facies vizibil de arab. Pe scara blocului se cereau informaţii despre mine – dacă sunt beţiv, scandalagiu, cu ce mă ocup ş.a.m.d. Lucrul a explodat imediat, şi-n Parlament, şi-n presă, şi a creat un caz, un caz în care am putut vedea cum funcţionează solidaritatea.
Oameni din Parlament care nu mă cunoşteau, din Partidul Alianţei Civice – dacă mai ţineţi minte că a existat o asemenea formaţiune -, au făcut un protest, printr-o interpelare a senatorului Ştefan Augustin Doinaş, împotriva acestui lucru. Şi s-a produs o solidaritate care a avut o expresie şi în presă, şi pe stradă. În această “stradă” – pe care acum o aduc în discuţie – se sparg toate lucrurile. Pe stradă pot fi verificate reputaţiile, pe stradă poate fi verificată temperatura ideilor sau a angajamentelor, în stradă poate fi verificată smintirea care există într-o societate.
Atunci, strada, alături de Parlament, alături de presă, mi-a arătat ce înseamnă solidaritatea. De ce? Şi aici intervine un codicil: televiziunea. Am devenit faimos – cu faţa pe care o vedeţi, şi care nu s-a schimbat prea mult în ultimii 20 de ani – graţie unui om care a murit între timp, o mare figură, Iosif Sava. (…) După căderea comunismului, el a putut să pătrundă în spaţiul public nu numai prin radio, ci prin televiziune. Iosif Sava a avut o emisiune faimoasă, sâmbăta, unde am fost invitat de mai multe ori. Am avut o prestaţie care a atras atenţia şi figura mea juvenil-copilărească s-a imprimat în imaginarul public, astfel încât puteam să fiu uşor recunoscut pe stradă.
La început, asta mi s-a părut extraordinar. Vanitatea, desigur, dar şi faptul că există această verificare directă a prezenţei tale în spaţiul public. (…) Şi a urmat “luna de miere” a celui care este recunoscut pe stradă. Pe vremea aceea, nu te opreau pe stradă cei care te detestau. Cei care te detestau aveau o sfială, o bună creştere, care-i făceau să arunce o privire spre tine şi să întoarcă capul. Asta era sancţiunea: “Nu voi a şti de dumneata” . Astăzi, cei care te abordează sunt cei care te detestă şi-ţi notifică acest lucru aşa cum au învăţat de la anumite televiziuni…
Urmau discuţiile, care erau extraordinare. Oamenii te opreau pentru că te recunoscuseră şi urma o discuţie al cărei conţinut era ceea ce aş numi, cu un termen poate pretenţios, verificarea cetăţeniei. În acele momente se verifica conceptul democrat, liberal, de cetăţenie. Cum spunea Spinoza despre om, că-şi experimentează eternitatea, tot aşa noi ne experimentam cetăţenia. Şi aş generaliza acest lucru pentru toate întâlnirile din acea vreme. Era un fel de a-ţi exercita cetăţenia care a fost cea mai bună şcoală democratică şi liberală pe care mi-o pot imagina, pentru că nu se făcea doar faţă către faţă, ci se făcea punând în contact viu valorile. Valoarea nu era enunţul ei din manual, ci era felul în care ea îţi venea prin ochii interlocutorului şi prin pasiunea lui.
*
Despre CTP, patriotism şi cum a ajuns să fie flegmat în public: “Sunteţi domnul Patapievici? Atunci meritaţi asta!”
Lucrurile s-au stricat pentru că am publicat volumul “Politice”. Volumul conţine nişte scrisori către Alexandru Paleologu care au fost judecate de unii oameni de bună-credinţă, dar care trăiesc în paradigma naţionalistă, ca fiind inacceptabile (pentru a spune cel mai puţin lucru), iar de alţii, ca fiind ceva pentru care persoana mea ar trebui să dispară. Clujului îi aparţine iniţiativa remarcabilă – şapte profesori universitari din Cluj au adresat Ministerului Justiţiei, în 1996, o scrisoare în care s-a cerut retragerea cetăţeniei mele. N-a avut nici o urmare, dar a existat această iniţiativă – şapte oameni importanţi de la “Babeş-Bolyai” s-au gândit că trebuie să facă ceva cu acest individ. N-au fost singurii. Un jurnalist foarte influent, Cristian Tudor Popescu, a considerat şi el că “aşa nu mai merge” şi, pe prima pagină din “Adevărul” – care vindea pe vremea aceea între 200.000 şi 400.000 de exemplare, o epocă în care, să nu uitaţi, “România Mare” vindea 500.000 de exemplare -, am fost denunţat ca fiind un om lipsit de sentiment patriotic şi, mai mult, lipsit de sentimente umane pur şi simplu. El argumenta în felul următor – “Dom’ne, nici mie nu-mi plac multe lucruri de la poporul ăsta, dar eu măcar îl iubesc. Dar Patapievici nu-l iubeşte“. Şi-am fost denunţat, prin urmare, ca ăla care nu-l iubeşte pe poporul român.
Ei bine, acest denunţ făcut pe prima pagină a unui ziar care se vindea în sute de mii de exemplare, plus figura mea juvenilă, cunoscută de la emisiunile lui Iosif Sava, a produs următoarea întâmplare. Mă întorceam de la piaţă, cu două sacoşe în mână. Tudor, băiatul meu, era în stânga, iar soţia mea, în dreapta. Era duminică. Un cetăţean – nu părea agresiv – s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Sunteţi domnul Patapievici?”. Şi eu, prost, am zis“Da”. “- Atunci meritaţi asta”. Şi m-a scuipat în faţă. Experienţa este interesantă. Pentru cei care nu au primit vreodată o flegmă cleioasă pe obraz, ca să simtă cum se scurge pe buze şi cum trebuie, cu mâna ta, să iei chestia aia de pe faţa ta şi s-o înlături, lucrul merită menţionat pur şi simplu pentru a înţelege încărcătura morală a acestui act.
El s-a repetat – cauza fiind, de data asta, Antena 3 – acum un an şi ceva, într-o piaţă. Ăsta nu mi-a mai spus nimic: lucrurile erau de la sine înţelese că sunt cineva care merită expus oprobriului public prin flegmă. Ăsta nu m-a flegmat pe faţă, ci pe haine. De ce vă spun acest lucru? Pentru că presa are consecinţe. Are consecinţe nu numai asupra politicienilor, ceea ce e bine, ci şi asupra oamenilor, atunci când ei sunt într-un anumit fel zugrăviţi ori denunţaţi ori calomniaţi. Presa are enorme consecinţe.
*
Despre “Poneiul roz”: “Când o paradigmă literară trece, goală, din zona în care e validă, în spaţiul public”
Actul comic al celor şapte universitari clujeni, de a cere retragerea cetăţeniei cuiva pentru că a scris anumite lucruri, are un pandant peste ani într-un alt act public, de data asta susţinut printr-o campanie agresivă, de totală dezinformare: scandalul “Poneiului roz”.
2008, iulie-august. Subiectul – ICR New York, deci ICR, deci Patapievici, deci anti-românul. Poneiul era un obiect a cărui dimensiune este ceva mai mică decât palma mea, fără degete. Pe crupa lui, unde era imprimat numele corporaţiei care a produs “My Little Pony” – un obiect de deriziune pentru toţi anti-corporatiştii din lume, un simbol detestabil al consumismului, al capitalismului pe care ei îl detestă -, au pus o mică zvastică. Ceea ce însemna – “pentru noi, acest simbol al corporaţiei este ca nazismul pentru noi toţi”. Acest obiect a devenit simbolul unui mare scandal de presă, întreţinut luni în şir de Antena 3 (…).
Este un exemplu tipic când o paradigmă literară trece, goală, din zona în care ea este validă, în care publicul este educat, în spaţiul public. Şi-atunci se întâmplă catastrofe precum aceasta. Dar aici s-a mai petrecut ceva: publicul a fost foarte diferit. Nu numai naţionaliştii au reacţionat, ci toţi cei care credeau că un Institut Cultural Român trebuie să promoveze valorile culturale naţionale – ceea ce este parţial corect – şi că ceea ce se întâmplă cu “poneiul roz” este un atac la valorile naţionale. Deci, aici vorbim deja de politică, şi nu de receptare a unei lucrări literare.
*
Despre strategia de la ICR: “Nu a face propagandă ideilor tale, ci a pune în contact pieţele”
Ideea pe care am avut-o atunci când am făcut reforma Institutului Cultural Român a fost aceea că cea mai bună cale de a promova valorile pe care piaţa culturală românească le produce şi le validează este nu să faci propagandă valorilor tale, cum se făcea potrivit paradigmei franceze până la al doilea război mondial. Deci, nu a face propagandă ideilor tale ca fiind identice cu universalul.
Nu a face propagandă ideilor tale ca fiind tu centrul lumii, pentru că nu te ascultă nimeni. Şi nu a încerca să spui – “sunt ignorat de voi, greşiţi că mă ignoraţi, pentru că eu, de fapt, sunt foarte bun, sunt mult mai bun decât voi şi, dacă mă ascultaţi, o să vedeţi cât de bun sunt”. Asta-i o atitudine arogantă, greşită, şi, din punct de vedere strict pragmatic, nu duce la nimic, decât la contra-efecte.
Calea inteligentă pentru o cultură periferică, aşa cum e cultura română – simplul fapt că spun că e periferică mă pune în tabăra anti-patrioţilor, dar, vă asigur, îmi iubesc ţara ca orice om normal -, cea mai bună cale de a atinge obiectivul, de a-ţi face cunoscute valorile, este să nu te baţi în piept şi, din punct de vedere instituţional, să pui în contact pieţele.
E important să înţelegi că există pieţe culturale occidentale, acolo unde vrei tu să te duci, şi că ele funcţionează după criterii, cu instituţii, după valori pe care ei le-au făcut în libertate. Ăsta este datul, iar dacă vreau să fiu auzit pe acea piaţă, şi să păstrez şi specificitatea spaţiului de unde vin, trebuie să pun în contact nu atât oameni – să duc un om de-al nostru să interacţioneze cu unul de-al lor -, ci să pun în contact pieţe culturale.
Asta este marea inovaţie pe care am făcut-o cu ajutorul colegilor mei. (…) Aşa am avut succes: piaţa maghiară este foarte diferită de cea franceză, nemaivorbind de hiper-complicata piaţă new-yorkeză, care nu este nici America, nici Europa, este New York. Corina Şuteu este directorul care a condus Institutul din New York cu rezultate cu totul şi cu totul remarcabile, în sensul promovării valorilor, nu spun naţionale, ci al valorilor pe care, în interiorul culturii române, piaţa culturală română le produce şi le validează în mod continuu.
Şi-atunci raţionamentul este ăsta: dacă vreţi ca Blaga să fie cunoscut, nu îl traduceţi pe banii statului român la edituri pe care le plătiţi integral, cu o distribuţie pe care n-o controlaţi şi, de fapt, produceţi pe stoc. Nu. Trebuie să vorbiţi cu edituri care au sisteme de desfacere proprii, să le convingeţi că un autor român merită să fie publicat, dai o parte din bani, nu toţi – pentru că tu nu cumperi piaţa, tu contribui la ea -, şi-atunci se face un joint venture între banii şi desfacerea de carte pe care le are la dispoziţie editura occidentală şi tu, Institut Cultural Român.
Rezultatele au fost spectaculoase. În şapte ani de program TPS (Translation and Publication Support, program prin care se finanţează edituri străine ca să publice autori români – n.M.M.), s-au publicat peste 350 de volume de titluri româneşti, dintre care autori români sunt 80-100. Aşa ceva n-a mai făcut nimeni. Nu spun c-am făcut-o singur, spun doar că ICR, sub conducerea mea şi cu ajutorul extraordinar al oamenilor pe care i-am avut, a reuşit să facă acest lucru funcţionând pe o strategie precum cea pe care v-am descris-o.
Ei bine, în stradă, rezultatul este Antena 3, şi nu ceea ce am făcut noi.
*
Despre oamenii care detestă: “Poţi să urăşti, dar să nu ai îndrăzneala urii tale”
Am marota dezbaterii publice şi cred că totul trebuie realizat cu cuvântul. Dacă nu, cum spune Dimitrie Cantemir în “Istoria hieroglifică”, “ce nu să începe cu cuvântul să sfârşeşte cu bâta”. De aceea cred că trebuie să încercăm măcar să folosim cuvântul, ca să diminuăm şansele ca totul să se încheie cu bâta.
Am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni şi am remarcat următorul lucru: am văzut îndârjirea. Am văzut un lucru pe care nu l-am întâlnit în anii ’90. Cu siguranţă că el exista, pentru că pasiunile erau foarte mari, dar, cum am spus, cei care te detestau nu intrau în vorbă cu tine. Era un fel de convenţie – “nu ne amestecăm unii cu ceilalţi”. Acum, există un soi de prozelitism al celor care detestă.
Oamenii care detestă astăzi au căpătat curaj. Teza mea este că au căpătat curaj din cauza – ori datorită, spuneţi dumneavoastră cum e bine – televiziunilor, care, prin stilul moderatorului, care este de fapt un incitator, prin tonul cu care tratează chestiunile, a dat curaj foarte multor oameni de a trece dincolo de forul interior: se simt legitimaţi de a face pasul în spaţiul public şi de a-l interpela pe omul cu care au identificat dezagrementul, pentru a-l pune la punct.
E primul lucru: faptul că aceşti oameni au îndrăzneala urii lor. Ceea ce e foarte periculos. Poţi să urăşti, dar să nu ai îndrăzneala urii tale. Al doilea lucru este impermeabilitatea la argument. Acum pot să spun şi cum arată transparenţa ochiului celui care respinge orice argument. Este un soi de matuitate care se depune pe ochi, e ca un fel de cataractă care îl face mat. Privirea lui nu are limpezimea luminii care pleacă din ochi şi care te reconfortează atât de mult când vorbeşti cu un om. Nu. Este ceva îndârjit în spatele acestei matuităţi: nu vrea să asculte nimic. Pentru el eşti ăla, eşti ăla care este anti-naţional, eşti ăla care distruge cultura română, eşti ăla care a făcut tot ce a auzit el de la Antena 3 – Mihai Gâdea, Mircea Badea, Dana Grecu – că ai făcut. Ăla eşti.
Şi asta îmi evocă un mic vis-à-vis al lui Dan Perjovschi din “22″. El spune aşa: “De facto, Patapievici este un intelectual cenzurat. Orice ar spune, ştiu alţii mai bine decât el ce a spus. Orice ar spune, el spune, de fapt, ce spun alţii despre el”. Mi-a deschis ochii Dan, pentru că există o formă de cenzură care nu interzice ceea ce spui, ci este cenzura care înconjoară orice ai spune cu o etichetă care, de regulă, pentru a fi eficace, este un stigmat.
Am putut să descopăr pe pielea mea, din 2008 încoace, nu acte donquijoteşti precum “Retrageţi-i lui Patapievici cetăţenia română”. Nu. Am văzut cum, treptat, sunt înconjurat cu un soi de ecran, care nu mă protejează, ci mă individualizează ca om care este deja stigmatizat. E motivul pentru care, din iulie 2010, eu n-am mai publicat nimic în presă.
*
Despre forumul de la EvZ: “Cum apărea articolul, cineva intra şi punea ceva de tipul – Mori, jidane!”
La “Evenimentul zilei” am publicat timp de trei ani şi jumătate, săptămânal, câte un articol pe care am încercat să nu-l fac strict de actualitate politică, ci să fiu un spectator angajat şi dezangajat în acelaşi timp (…). Din punctul de vedere al ziarului, am avut succes. Imediat ce postam, aveam deja cincizeci de comentarii, iar la vizualizări, ajungeau la zeci de mii. Din punctul lor de vedere era foarte bine şi, din acelaşi punct de vedere, au refuzat să modereze forumul.
În ultima perioadă a colaborării noastre, era cineva care mă pândea şi, miercuri seară, cum apărea articolul, intra şi punea ceva de tipul următor: “Mori, jidane!”. Alta era: “Tu şi cu neamul tău de kaghebişti, muriţi!”. Lucruri incalificabile. Am cerut ca forumul să fie moderat şi aceste lucruri să nu apară. Explicaţia lor nu contează, mi-au zis că nu au om ş.a.m.d., dar important este că nu s-a făcut acest lucru, eu am refuzat să mai public şi am plecat în iulie 2010. De atunci nu am mai publicat nici un articol politic, iar din 2012, de când am plecat de la ICR, mi-am refuzat orice reacţie publică.
Când apare numele meu, se găsesc aceşti oameni care intervin imediat şi acţionează în sensul stigmatului. Orice-aş spune eu, ei nu se lasă înşelaţi, traşi pe sfoară: eu sunt ăla, cel rău, anti-naţionalul, anti-patriotul, ăla care am distrus şi am blasfemiat.
*
Despre perioada “sa” interbelică: “A durat exact 20 de ani. De-acum, nu voi mai fi un actor public”
Despre perioada interbelică, Eliade avea un articol faimos în care se întreba “cât timp avem la dispoziţie”. Îl reproduc foarte liber. El era obsedat că nu avem mult timp la dispoziţie şi că, deci, ceea ce noi numim perioada interbelică se va încheia repede şi că trebuie să facă lucrurile repede şi bine, pentru că nu mai e timp. A avut dreptate, intuiţia lui a fost corectă. Timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii şi au început catastrofele, sub forma legilor rasiale în ’38, în ’40 statul naţional legionar, războiul şi tot ce-a urmat, comunismul… Intuiţia lui Eliade a fost corectă: sminteala n-a mai putut fi oprită, cu contribuţia, fireşte, a noastră.
Pentru mine, perioada interbelică a început în 1992, când am debutat şi am cunoscut spaţiul public. Ea s-a încheiat în 2012 şi a durat exact 20 de ani. De-acum înainte, în spaţiul public voi apărea numai în forme care nu vor mai semăna cu cele dinainte. Voi accepta să ţin conferinţe ca cea de-aici, dar eu nu voi mai fi un actor public şi un intelectual public, aşa cum am spus, pentru că mi-a ajuns.
(Sfârşitul primei părţi)
*
Partea a doua a prelegerii intitulate “Câteva reflecţii privind experienţa mea cu presa liberă” este mult mai teoretică decât prima şi li se adresează mai ales celor interesaţi de bazele filosofice şi de evoluţia jurnalismului. Există numeroase referinţe la situaţia presei româneşti, dar, la limită, dacă nu aveţi timp, puteţi să citiţi doar primele două teme de mai jos şi, eventual, ultima, cea despre incapacitatea CNA de a proteja dreptul la imagine al oricărui cetăţean român.
Prelegerea lui Horia-Roman Patapievici a încheiat conferinţa internaţională “Media Convergence”, organizată pentru a sărbători 20 de ani de la înfiinţarea secţiei de Jurnalism de la Universitatea “Babeş-Bolyai”.
Ce-ar răspunde la Judecata de Apoi: “Pentru ce-am făcut în anii 2000 n-am fost eu beneficiarul”
Privind înapoi, perioada mea “interbelică” se împarte în două. Este, mai întâi, perioada individualistă, din 1992 până în 2000, când am acceptat, la cererea lui Şerban Rădulescu-Zoner, să fac parte din conducerea CNSAS-ului. El a folosit un argument care m-a dat gata. Unul dintre eroii mei este André Malraux şi când Josette Clotis (romancieră franceză, care a avut doi copii cu Malraux – n.M.M.), cred, l-a întrebat, în 1940, “Ai 40 de ani, cum să te duci tu să te înrolezi?”, el a zis – “Cine a scris cum am scris eu nu poate sta deoparte”.
Şi Rădulescu-Zoner – ştiind, poate, referinţa la Malraux sau ştiind şi sensibilitatea mea, şi referinţa la Malraux – mi-a spus chiar aşa la telefon, în acea seară de decembrie când m-a sunat. Era în decembrie 1999, după ce Legea 187 (Legea Ticu) fusese votată în Parlament. “- Domnu’ Patapievici, cum adică n-o să acceptaţi? Noi vă sprijinim”. Nu mai ştiu la ce partid era, PNL sau PNŢCD. Eu am argumentat că nu vreau aşa, că eu sunt freelancer, că sunt libertarian, în fine. Şi el a spus: “Domnu’ Patapievici, păi cine a scris cum aţi scris dumneavoastră despre Securitate cum e să stea pe bară?”. Şi vanitatea a cedat şi-am intrat.
Nu pot să spun decât cu jumătate de gură că am greşit, pentru că, într-un fel, n-am greşit. Dar implicarea instituţională legată de statul român a început atunci, că până atunci mă ţinusem foarte departe de statul român. Şi, de acolo, în 2005 am plecat la ICR, episod care s-a încheiat în 2012. Cu ICR-ul am făcut cea mai mare izbândă pe care mi-o pot imagina şi mă felicit oră de oră că am acceptat acest lucru teribil, cu mari costuri pentru toţi oamenii care au muncit cu adevărat în ICR. Dar rezultatul a fost mult-mult peste aşteptările noastre, a fost extraordinar şi o experienţă care merită menţionată ca o mare reuşită.
Dar: la CNSAS, tot ce am reuşit să fac a fost să ţin în eşec, cât s-a putut, refuzul deţinătorilor de arhive – respectiv SRI, SIE şi serviciul de informaţii al Armatei – de a da arhivele, aşa cum prevedea legea. Am aflat ulterior că, într-un CSAT, Iliescu le-a dat verde să nu dea arhivele CNSAS-ului. Noi nu ştiam acest lucru atunci, l-am aflat abia după ce a fost ales Traian Băsescu şi a dat drumul la dosare… Noi am întreţinut opinia publică cu acest lucru, că ei nu fac ce trebuie şi că trebuie să arătăm cu degetul.
Al doilea lucru, să construieşti instituţional accesul la dosare, cât mai liberal posibil, fără niciun un fel de restricţie: orice om care vrea să afle informaţii din dosarele unor personalităţi decedate poate face acest lucru, pretextând, insist, pretextând orice, cum ar fi că vrea să facă o cercetare despre Securitate pe scara blocului. Da, asta înseamnă ca dosarele să ajungă la public: să poţi să ştii despre orice om cu relevanţă publică aceste lucruri care sunt acolo.
Cu ICR-ul, experienţa a fost foarte diferită, pentru că acolo am reformat o instituţie pornind de la o viziune complet nouă. Şi am reuşit să fac acest lucru fără modificarea legii – pentru că nu s-a putut cu forţele politice care au existat -, uzând doar de mecanismele instituţionale, financiare şi de personal care ne stăteau la dispoziţie. Amintiţi-vă, de pildă, că din 2010 nu s-au mai putut face angajări.
Asta e o contribuţie importantă la spaţiul public şi în faţa lui Dumnezeu, când mă va întreba, la Judecata de Apoi, “Ce-ai făcut tu pe lumea aia?”, n-am să menţionez ce-am făcut în anii ’90, când, de fapt, mi-am servit cauza – am scris, am fost citit, am avut succes şi asta a fost tot. Eu am fost beneficiarul lucrurilor pe care le-am făcut în anii ’90. Dar pentru ce-am făcut în anii 2000 n-am fost eu beneficiarul. Am construit, prima oară ca o contribuţie, la CNSAS, a doua oară en titre, am construit binele public.
*
De ce n-a răspuns atacurilor lui Marga: “Era vorba de un bine public. ICR-ul nu a fost apărat de public şi a murit”
La ICR s-a construit o formulă de bine public care a fost distrusă de Marga în mai puţin de 6 luni, cu un geniu distructiv incredibil. O statuie pentru Marga trebuie ridicată, şi-anume demolatorul unei instituţii care mergea la cheie. Eu mi-am spus că, dacă este inteligent, nu va schimba nimic, ci va intra în acest costum de astronaut care era ICR-ul, va vedea cum funcţionează manetele şi cum merg toate de la sine – cărţile se traduc, traducătorii sunt formaţi pe bandă rulantă la Mogoşoaia -, deci totul va merge. Nimic. El a distrus totul. A văzut o mână? A tăiat-o. A văzut un picior? L-a mutilat. A văzut un ochi? L-a scos. Incredibil. Merită o statuie.
Ce vreau să vă spun este că binele public este interpersonal: el nu este al meu şi nici al celor care l-au creat. El este un bun public, deci aparţine publicului. Nu am intervenit şi nu am răspuns atacurilor lui Marga – care erau toate calomnii scârboase, tip Antena 3 – pentru că era vorba de un bine public. Nu mai este al meu. Nu eu trebuie să-l apăr, pentru că nu mai este o afacere personală a mea. Trebuie să-l apere publicul. Iar ICR-ul, trebuie spus, nu a fost apărat de public.
L-am creat prin eforturi uneori disproporţionate, pentru că e atât de greu să te lupţi cu statul român. Statul român e ca orice stat, cum spunea Nietzsche, cea mai rece dintre toate fiarele, dintre toţi monştrii posibili. La fel este şi statul român, ca stat, nu ca român. Este o fiară rece, care proferează încontinuu minciuna – Ich bin das Folk, “Eu sunt poporul”. Ei bine, nu este. Niciun stat nu este poporul, dar el minte încontinuu că este. (…)
Ei bine, l-am lăsat să fie apărat de public. ICR-ul nu a fost apărat de public şi ICR-ul a murit. Dar de acest lucru nu pot, ca oricare alt cetăţean român, decât să iau act, cu enormă tristeţe. N-am mai vrut să fie afacerea mea personală, a lui Patapievici împotriva lui Marga. Nu. E mai mult decât atât: este un bine public. Din păcate, la acest examen am picat cu toţii.
*
Despre presa scrisă respectabilă: “Funcţionează pe distincţia dintre fapt şi opinie”
Am terminat cu depănările personale şi vreau să vă vorbesc “pe trei coloane”: una este presa scrisă, a doua este televiziunea, iar a treia este presa scrisă pe internet. Am şi trei intrări laterale – scopul presei, mijloacele ei fizice şi cognitive, plus sursa autorităţii.
Presa scrisă. Cum a evoluat ea n-are importanţă, dar ceea ce trebuie să aveţi mereu în minte este că presa scrisă e legată de emergenţa democraţiilor liberale. Este legată de emergenţa sistemelor politice moderne, de modernitate în sens larg. Nu numai pentru că modernitatea a pus la dispoziţie instrumentarul fizic, cum ar fi tiparniţa, ci pentru că modernitatea este singura – şi fac această afirmaţie, chiar dacă este riscantă – care creează în mod veritabil un spaţiu public.
Scopul asumat al presei scrise este informarea cititorului. Scopul pentru care presa scrisă îşi propune să informeze cititorul este nu pentru a informa indivizii, ci pentru a obţine o opinie publică informată. Adresantul veritabil este opinia publică, iar aceasta trebuie să fie informată. Este un postulat fundamental a ceea ce noi numim decenţă într-o societate.
Mijlocul prin care presa realizează obiectivul de a obţine o opinie publică informată este o distincţie epistemologică fundamentală, cea dintre fapt şi opinie. Presa scrisă şi-a făcut un titlu de glorie din a separa cu netezime – atenţie, nu ştiinţifică, ci netezime morală! – spaţiul faptului de spaţiul care este al opiniei. Toată presa respectabilă funcţionează pe această distincţie, care este una epistemologică, dar şi morală, ceea ce înseamnă că jurnalistul nu amestecă opiniile lui în momentul în care redă fapte. Că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna nu este un argument împotriva principiului asumat de orice presă care se respectă.
Sursa autorităţii presei scrise este acurateţea informaţiilor. Autoritatea presei nu vine de la faptul că Murdoch o conduce; dimpotrivă, acesta e un factor agravant. Nu vine de la prestigiul posesorului, ci vine de la conştiinţa pe care şi-o formează opinia publică că ceea ce primeşte sub formă de presă scrisă este acurat, că s-a respectat distincţia dintre fapt şi opinie şi că cel care citeşte şi este adult în sensul lui Kant, din “Was ist Aufklärung?” (“Ce este luminarea?”, eseu publicat de Kant în 1784 – n.M.M.), e cineva care îndrăzneşte să folosească raţiunea pe picioarele lui, deci care nu are nevoie de o autoritate pentru a se ghida în hăţişul lumii înconjurătoare. (…)
Presa scrisă, prin opinii, dar şi prin felul în care, din punct de vedere epistemologic, sunt construite faptele, funcţionează în jurul unui etos. Spun “etos”, şi nu “opţiuni politice”, pentru că e mai important să înţelegem că există un etos moral care este anterior opţiunii politice. Dacă spun că presa cutare este de stânga sau de dreapta, mi se pare secundar. Pentru mine este important dacă etosul care alimentează aceste opţiuni intră în ceea ce numesc respectabilitatea de principiu a presei scrise, care este distincţia dintre fapt şi opinie, acurateţea faptelor şi tipul acela de autoritate pe care opinia publică informată îl acordă presei – pentru că orice autoritate este acordată, nu se impune. (…)
*
Despre jurnalistul “de principiu” al presei scrise: “Este cel care refuză să abuzeze de puterea care îi e oferită”
Ăsta este tabloul sinoptic de principiu al presei scrise. Cum arată autorul ei fizic, jurnalistul? Jurnalistul este un jurnalist de investigaţie şi de opinie. Nu în acelaşi timp sau, dacă e aceeaşi persoană, succesiv şi cu antene diferite. Este tipul care investighează faptele, care se convinge la faţa locului cum arată acel fapt sau se informează prin surse secundare, dar cântăreşte. Este un om care, în mod ideal, ar trebui să funcţioneze potrivit descrierii din “Was ist Aufklärung?”, a lui Kant, e un om cu raţiune proprie, un om matur, deci care a trecut de minorat, care respectă faptul că cel care îl citeşte este ca el, un om dotat cu raţiune, şi care, cu sfinţenie, respectă faptele şi, chiar dacă îi infirmă opiniile, pune faptele înaintea opiniilor. Şi, lucru foarte important, refuză să manipuleze.
Orice jurnalist important de presă scrisă ştie bine că are o forţă enormă. Nu numai dacă câştigă un premiu Pulitzer şi îi reuşeşte o investigaţie senzaţională cum este cea cu Watergate. El funcţionează într-un sistem instituţional care-l investeşte cu o autoritate pe care o poate folosi lipsit de onestitate. Jurnalistul de principiu al presei scrise este cel care refuză să abuzeze de puterea care îi este oferită de public şi de cadrul instituţional în care funcţionează. După asta îi puteţi recunoaşte. A fi corupt nu înseamnă a primi bani, ci a refuza să distingi faptele de opinii, a colora faptele cu opinii, a-ţi folosi puterea pentru a influenţa.
Cu ce seamănă acest jurnalist de principiu, care este genul lui proxim? El este cineva care scrie bine – asta îl face să semene cu scriitorul. Este cineva care face investigaţii cu fapte – asta îl face să semene cu sociologul. În acelaşi timp, este un om care are distincţiile importante ale civilizaţiei lui la îndemână – asta îl face să semene cu filosoful. Deci, genul proxim al jurnalistului de principiu al presei scrise intră în această constelaţie foarte onorantă cu scriitorul, sociologul, politologul şi filosoful. El nu se preface că este vreunul dintre ăştia, dar ăsta e genul său proxim.
*
Despre televiziune: “Este cea mai mare ameninţare non-politică la adresa democraţiei”
În televiziune, lucrurile se schimbă. Vă amintesc un fragment dintr-un articol intitulat “În căutarea unei lumi mai bune”, publicat de Karl Popper prin anii ’80, cred că prima oară în italiană, şi de o cărţulie pe care a scris-o cu John Condry, care făcuse o investigaţie în privinţa efectului televiziunii asupra tinerilor şi care avea drept titlu, dacă ţin bine minte, “Hoaţă de timp, servitoare infidelă”. Popper a fost invitat să comenteze analiza sociologică făcută de John Condry şi a rezultat un volum despre televiziune – “Cattiva maestra televisione”.
El a avut un argument de tipul următor: Televiziunea are o forţă de impact uriaşă. Prin această forţă, ea este un factor politic. Într-o democraţie, nici o putere nu trebuie să-şi exercite influenţa în mod nelimitat. Ea trebuie să fie limitată de ceva. Televiziunea nu este limitată. În plus, la sfârşitul anilor ’60 televiziunea a virat spre divertisment, inclusiv cu departamentele de ştiri, care sunt predate ca divertisment. În plus, spune Popper, televiziunea caută rating, iar ratingul se obţine în condiţiile în care cele mai joase aşteptări ori instincte ale publicului sunt încurajate şi linguşite. Rezultatul este, spune el, cea mai mare ameninţare non-politică la adresa democraţiei. Ca atare, trebuie să facem ceva.
Cenzură?, au sărit toţi. Da, un soi de cenzură, a spus Popper. Dar, cum în democraţie nu funcţionează principiul cenzurii, trebuie o autocenzură, una care să funcţioneze ca la medici. El spunea că şi medicii, şi teleaştii au responsabilităţi directe pentru viaţa oamenilor. Medicii în mod direct, asta e limpede, iar teleaştii, pentru că omoară sufletele sau le hrănesc. Ca atare, spunea Popper, aşa cum există un corp al medicilor care este foarte influent, şi merge până la retragerea licenţei unui medic care face malpraxis, la fel trebuie să existe şi în televiziuni un… CNA!
Cam asta spunea Popper că va funcţiona. Puteţi să apreciaţi dumneavoastră, foarte bine, cum funcţionează un CNA. În viziunea idealistă a lui Popper, ar funcţiona cam aşa. Un director de programe îi spune unui realizator - “Fă această emisiune plină de violenţă”, iar realizatorul, care e foarte conştiincios, un democrat convins, va spune - “Nu, eu nu vreau să transmit violenţă pe marile ecrane”. Directorul va spune – “Te oblig, pentru că eşti angajatul meu”, iar realizatorul – “Am să mă plâng la CNA şi, când CNA va constata că lucrurile sunt aşa, îţi va retrage licenţa de emisie”. Atunci directorul postului va spune – “Sunt înspăimântat!” şi nu va mai da pe post un program plin de violenţă.
Popper era un om briliant de inteligent – a murit în 1994 şi discuţia avea loc în 1991 – şi el însuşi a spus – “Nu se poate face nimic şi, cum spune şi John Condry, nu există nici o cale de a reglementa acest domeniu dacă el nu se autoreglementează”. Acest preambul îmi slujeşte pentru a putea să arunc o săgeată împotriva CNA-ului, pentru că fenomenul Antena 3 este cel mai repulsiv fenomen global care s-a petrecut cu societatea românească în ultimii ani – instigare la ură, la cele mai joase instincte, pe baza propagandei şi a măsluirii faptelor.
*
Despre scopul şi mijloacele televiziunii: “Ceea ce se aşteaptă de la om este adeziunea nemijlocită”
Ce caută televiziunea? Presa scrisă căuta să informeze pentru a obţine o opinie publică informată. Esenţa televiziunii este divertismentul. (…) Scopul televiziunii este audienţa. Este un lucru strâns legat de divertisment şi arată zona în care evoluează televiziunea, indiferent că ne va prezenta documentare, ştiri, meteo sau emisiuni de cultură. În toate, binomul metodologic care modulează activitatea este divertismentul, pentru a obţine audienţă.
În “Homo Videns”, Giovanni Sartori spune că, în acest mod, televiziunile au reuşit să obţină o opinie publică dezinformată.
Care sunt mijloacele? Imaginea şi crearea de evenimente. Evenimentul este elementul central care decupează actul jurnalistic în televiziune. Scopul este impactul. Într-o redacţie de televiziune, imaginile sunt selectate după impact, după forţă, după capacitatea de a pune în mişcare ceva din interiorul omului, ca să-i stârnească adeziunea. Dar, atenţie: nu mai este o adeziune mediată prin raţiune, prin cuvânt. Ceea ce se aşteaptă de la om este adeziunea nemijlocită. Asta înseamnă că, din noi, este adresată o altă parte decât zona logocentrică. Este o zonă emotivo-centrică, zona thymos-ului, a diafragmei şi a măruntaielor. Această zonă e făcută complice de televiziuni pentru a ne mobiliza ca audienţă. (…)
În secolul XIX, ziarele nu aveau imagini. S-a pornit de la o experienţă pur raţională a cuvântului, în care ziarele aveau coloane mici, scrise cu caractere imposibil de citit. Tu deveneai complicele ziarului numai dacă se obţinea asentimentul tău raţional. Altfel, îl aruncai. Acum a apărut ceea ce, într-o descriere a lui Nietzsche din “Aşa grăit-a Zarathustra”, e o trăsătură a “ultimului om”: nu numai că sare pe suprafaţa Pământului, care a devenit tot mai mic, ca un soi de păduche, dar el proclamă că a descoperit fericirea. Şi, ca să-i facă pe toţi părtaşi la acest mesaj, el face cu ochiul. Ei bine, toate noile medii fac cu ochiul. Ele speră să obţină complicitatea galeriei. E un anumit mod subliminal de a colabora cu noi, primitorii…
*
Despre construcţia realităţii prin televiziune: “Adevărul nu mai are autoritate dacă nu-l joci bine”
Deci, mijloacele sunt eveniment şi imagine, scopul este impactul. Pe ce se bazează asta? La fel cum, în presa scrisă, aveam o distincţie fundamentală între fapt şi opinie, acum avem o identitate fundamentală între fapt şi imagine. Televiziunea funcţionează pe premisa că orice fapt este o imagine şi că orice imagine – iar de-aici intrăm în zona manipulării – este un fapt. Pentru că orice egalitate, ştiţi foarte bine, se înţelege fie de la stânga la dreapta, şi-atunci faptul trebuie să fie tradus printr-o imagine, dar şi de la dreapta la stânga, şi-atunci orice imagine – ne este sugerat -, pentru că apare la televiziune, este un fapt. Iar asta e manipulare.
Prin urmare, câmpul deschis manipulării prin televiziune – întrucât manipularea este prin impact emoţional şi întrucât ea se bazează epistemologic pe identitatea dintre fapt şi imagine – este enorm.
Care este sursa autorităţii? La presa scrisă era acurateţea. Aici este ceea ce, în jargonul televiziunilor, se numeşte “directul”. Dacă vi s-a luat un interviu, ştiţi cum a venit reporterul şi v-a spus – “Vrem să facem un direct!”. Directul înseamnă, dacă tu ai ţinut o conferinţă, să bălmăjeşti patru fraze care să fie acolo, în microfonul respectiv. Las că tu nu mai spui lucruri importante, las că te-ai epuizat în eveniment, dar important pentru televiziune este să aibă evenimentul numit “directul”. Şi, chiar dacă a fost o mare adunare publică în care s-au luat cadre, e foarte important să-l ia pe protagonist, să-l pună în faţa camerei, cu microfonul în faţă şi cu sigla televiziunii, şi să obţină “directul”.
Directul este o construcţie. Îmi vine să spun că noi suntem deja în epoca postmodernă a epistemologiei, în care nu mai există fapte nude, cum exista pentru realismul secolului al XIX-lea. Noi suntem aici în zona în care faptele sunt construcţie socială. Ăsta este un leitmotiv al oricărei epistemologii postmoderne, în esenţă relativiste, care spune “nu există un obiect, există construcţia socială a acelui obiect”. Televiziunea funcţionează pe construcţia socială a realităţii. (…)
Cu ce seamănă jurnalistul de televiziune? Cu actorul, performer-ul, omul care joacă. Amintiţi-vă de paradoxul actorului la Diderot. Este deja o rupere în nivelul de realitate, prin care orice ai de spus, inclusiv adevărul, ca să fie plauzibil trebuie jucat. Adevărul în sine nu mai are autoritate dacă nu-l joci bine. Altfel nu trece, n-avem audienţă, lumea nu înţelege… (…)
*
Despre CTP ca simbol al jurnalismului dominant: “Cruzime, reacţie emoţională, autoritate de lovitură”
Presa scrisă în România este terminată, e clar. Televiziunile înfloresc, dar înfloresc în turpitudine şi prin omogenizare, pe care o putem numi otevizare. În orice caz, jurnalistul-tip este jurnalistul care nu se informează, care e lipsit de cultură, dar care, cum spunea Pleşu într-un articol faimos, are mereu o tigaie sub tejghea, iar privitorul aşteaptă ivirea tigăii. (…)
Dacă este să dăm un nume, cel mai emulat jurnalist dintre cei care s-au afirmat după 1990 este, indiscutabil, Cristian Tudor Popescu, cu felul lui muntenesc de a vorbi limba română, cu “pă” şi cu “dă”, care dă un fel de violenţă limbajului, o apăsare golănească. Este un jurnalism slujit de talent literar, dar cu un talent specializat în cruzime. Este un talent specializat în aplicarea loviturii retorice dure, crude. Personajele cele mai notorii sunt “şobolanul rozaliu” sau cel care se uită “ca curca-n lemne”. Sunt personaje dintr-un registru care stârneşte complicitatea cititorului pentru că sunt haioase. Dar: portretul moral este unul al cruzimii.
Când eşti talentat, cruzimea, cumva, se auto-mântuieşte, dar, când nu eşti talentat – şi majoritatea nu e talentată -, rezultatul este doar cruzimea. Iar cruzimea se adresează omului în mod direct. Pentru că există o bestie crudă care doarme în noi şi căreia imediat îi lucesc ochii când vede că este servită cu cruzime împotriva seamănului, căruia i se caută vărsarea imediată a sângelui, fie pe ecran, fie în ziar. (…)
Deci, Cristian Tudor Popescu are următoarele trăsături: talent specializat pe portretul crud, jurnalism de reacţie emoţională, el condamnă, judecă, încadrează – de obicei cu formulări foarte dure -, şi lucrul care frapează e că nu se bazează niciodată pe date. Autoritatea lui este autoritatea de lovitură, de încadrare, nu este autoritatea care vine din invocarea unor date obiective, pe care omul, în mintea lui, să le poată şi el evoca ca să-şi formeze o judecată proprie.
Ce este tipic la jurnalismul de tip CTP este dorinţa de a obţine o priză directă, un contact direct cu cel care primeşte mesajul. De aceea e crud, de aceea e judgmental, de aceea e atât de casant: pentru ca vămile raţionale să cadă şi contactul lui cu receptorul să fie direct. E o fraudă aici. Acest tip de jurnalism este cel care domină în presa românească.
*
Despre presa pe internet: “Autoritatea este linkul şi faptul este egal cu opinia”
Ce se întâmplă cu presa pe internet? Aveam informare la presă scrisă, divertisment la televiziune. Aici avem conectare rapidă şi reacţie directă. Odată ce presa a intrat pe internet, ea s-a pliat pe mediul în care funcţionează. În cazul de faţă, mediul în care mesajele se propagă este foarte încărcat tehnologic, este ne-neutru. Pagina de hârtie este foarte neutră, televiziunea – mult mai puţin neutră, dar internetul este absolut non-neutru. Nu numai pentru că este bazat pe scule, pe o tehnologie foarte prietenoasă, epitomizată prin revoluţia Apple.
(Îşi scoate iPhone-ul din buzunar.) Noi toţi suntem adicţi faţă de aceste incredibile capodopere prietenoase, în care singura inteligenţă care ni se cere este inteligenţa motrice a apăsării, click-ul, şi a deplasării. Atât. Şi obţinem totul! De ce-ţi trebuie facultate? De ce-ţi trebuie limbi străine? De ce să înveţi matematică? Click şi tras, click şi tras, şi obţii totul. În fond, pe Goagăl găseşti orice…
Cine sunt cei care se află la capătul informaţiei transmise de presa scrisă pe internet? Este opinia publică, care caută să se informeze? Este audienţa televiziunilor? Poate, dar nu se mai cheamă aşa. Ei sunt vizitatori, utilizatori, sunt forumişti. “Utilizatori”, asta sună foarte tare. Utilizator este, în fond, şi cel care bagă în priză un aspirator şi-l utilizează. Accentul cade pe acest mediu, absolut non-neutru, care este gadgetul electronic.
Mijloacele. Informaţie, adevăr, la presa scrisă; imagine, eveniment, la televiziune. Aici ce avem? Flux. Totul este în flux şi postare. Dacă aţi urmărit un tânăr – pentru că la ei se vede foarte bine această deprindere – cum evaluează câmpul vizual când intră pe o pagină, este o inspecţie extrem de competentă şi de rapidă pentru navigare. Face, pac!, un click, evaluează imediat ce e acolo, iese, face altul. Evaluarea durează câteva secunde. Ce citeşti în câteva secunde? Este headline-ul şi ceva de acolo, o imagine etc.
Inspectarea unui ziar în secolul XIX lua câteva zile. Inspectarea unei emisiuni tv este timpul real în care te uiţi la ea. Dar ceea ce este aproape neverosimil este că inspectarea unei imagini pe internet ia mai puţin timp decât timpul ei fizic de desfăşurare. Sună paradoxal, dar manualitatea asta de apăsat şi de tras face ca, într-un interval de contemplare, să parcurg foarte multe lucruri, să am impresia că am căpătat o informaţie fără să o aprofundez pe niciuna. Asta se cheamă flux, postare.
Rezultatul se cheamă, tot neutru, vizualizări. “- Cum e articolul tău? – E foarte mişto, are 11.000 de vizualizări…”. Şi dacă ai norocul ca, prin Facebook, prin twitter, să faci vizualizări, se cheamă că ai scris un articol viral… Când eşti viral, eşti mega-cool. Se cheamă că ai fost retransmis – nu ştii dacă ai fost citit – prin toţi sateliţii planetei şi ai făcut nu ştiu câte vizualizări… (…) Când devii viral, nu se cheamă că ai scris ceva, că ai produs o cercetare. Nu. Accentul cade pe răspândire, nu pe conţinut. Nu se spune ce-ai făcut, nici măcar titlul articolului. Accentul cade pe faptul de a fi transmis, nu pe ce se transmite.
Care e sursa autorităţii? Sursa autorităţii este linkul. Dacă ceva există pe internet şi tu poţi da un link, asta creează automat autoritate. De ce? Pentru că lucrul cel mai îngrozitor care s-a produs prin identificarea dintre informaţie şi transmitere pe internet este că faptul a fost identificat cu opinia. Pe internet nu mai există nici o posibilitate să distingi între fapt şi opinie. (…) Amintiţi-vă criteriul de citare onorabilă pentru Wikipedia. Dacă o anumită instanţă apare de mai multe ori, asta te dispensează de a o mai verifica ca fapt şi o dai pur şi simplu ca ocurenţă semnificativă, şi trimiţi la link. În felul ăsta, tot felul de gogomănii pot apărea pe Wikipedia. O ştiu pe pielea mea, cu gogomănii patente, cu tată kaghebist, tată evreu ş.a.m.d., care apăreau sub formă de linkuri, linkuri la Civic Media, la Victor Roncea, dar linkuri…
Asta înseamnă că autoritatea este linkul şi că faptul este egal cu opinia şi cu ocurenţa. Deci, din punct de vedere epistemologic, situaţia presei, prin combinarea ei cu acest mediu foarte puternic şi non-neutru care e internetul, arată dezastruos. (…) Pe internet nu poţi să faci nimic decât dacă ai deja o cunoaştere solidă, remarcabilă, în privinţa unui subiect. Nu te poţi instrui pe internet pentru că ocurenţele pe care le oferă Google, în ierarhia pe care o oferă Google, n-au nici o legătură cu adevărata cunoaştere. Prin urmare, ca internetul să devină ceea ce potenţialmente poate fi, adică un depozit de informaţie extraordinar de comod, trebuie ca, în prealabil, să fie investită în om o cunoaştere care este de tip tradiţional.
*
Despre autorii de pe internet: “Habar n-aveţi pe mâna cui sunteţi”
Autorul unui articol pe internet nu este doar autorul articolului, ci este norul informativ care înconjoară linkul unde el şi-a publicat articolul. (…) Pe internet, cu nickname-uri, cu IP-uri care nu se văd, poţi să spui toate trăznăile în deplină impunitate. Ceea ce face ca noţiunea tradiţională de opinie publică – care era consecinţa aducerii în spaţiul public a ceea ce oamenii gândesc, împreună cu etosul lor moral-politic, dar şi cu cenzurile strâns legate de noţiunea însăşi de decenţă şi bună creştere – să nu mai existe.
Tipul de spaţiu public pe care internetul îl asigură permite o manifestare în care omul este prezent cu reacţia lui directă, cu posibilitatea ca el să se prezinte şi să aibă efecte asupra altor oameni, fără niciun fel de cenzură civilizaţională. În felul ăsta, un acquis foarte important al civilizaţiei – capacitatea de a te abţine – a dispărut, pentru că omul nu este pedepsit deloc. (…)
Există o imagine a noastră pe internet împotriva căreia nu putem face absolut nimic. Eu m-am războit ani de zile cu pagina mea de pe Wikipedia, care a fost mincinoasă şi defăimătoare. La fel pentru Vladimir Tismăneanu. Nu se putea face nimic, pentru că oamenii care erau responsabili de ea schimbau imediat. În principiu, este open source, aşa se zice, adică poţi să intri, să dai argumentele şi ele sunt primite. Este o minciună sfruntată!
După cum nu ştiţi niciodată cine finanţează toate site-urile pe care le vedeţi la liber, habar n-aveţi cine e în spatele Wikipediei, al acestor chestii care par foarte friendly, foarte la dispoziţia tuturor, ceea ce le face şi atractive, ei bine, nu ştiţi pe mâna cui sunteţi. Când aveaţi un ziar, ştiaţi. Când aveaţi o televiziune, mai puţin, dar tot ştiaţi. Cu internetul, habar nu aveţi pe mâna cui sunteţi. În plus, ca indivizi, sunteţi voi şi imaginea voastră pe internet, împotriva căreia nu puteţi face nimic.
*
Despre imaginea publică a oricăruia dintre noi: “Nu avem nici o protecţie”
Închei cu o anecdotă: Antena 3, o emisiune, ca de obicei, oribilă la adresa mea, în care s-au spus lucruri pe care nu le pot reproduce. S-a spus despre mine că sunt pornograf, că sunt obsedat sexual – s-a dat şi motivul, că am deficienţe fizice de un anumit tip -, şi am făcut plângere la CNA. Plângerea n-a mai fost ca preşedinte ICR, pentru “Poneiul roz” sau pentru expoziţia de la Bochum a lui Rădvan şi Tara… Am făcut-o în nume propriu, am zis să fac un text cu ochii spre opinia publică ideală.
Am făcut un text în numele drepturilor mele ca cetăţean român, drepturi care au fost încălcate de modul în care a fost prezentat tatăl meu, în care am fost prezentat eu, în care au fost prezentate distorsionat scrierile mele şi sensul activităţii mele publice de 20 de ani. Prin faptul că am fost stigmatizat, prin distorsionarea faptelor… Şi am cerut protecţie, ca cetăţean român, şi am insistat, nu ca preşedinte ICR – se întâmpla în 2011 -, am cerut protecţie unei instituţii a statului român, respectiv Consiliului Naţional al Audiovizualului.
Discuţia între membrii CNA – care e publică – a fost epică. S-a văzut care sunt obedienţele politice, s-a văzut cum judecăţile sunt influenţate de ceea ce trebuie să votezi. Nu s-a putut vota, fireşte, să mi se ofere protecţie, într-un sens care ar fi fost fie o mare amendă, fie un tip de sancţiune publică citită, în ideea că un cetăţean român nu poate fi tratat în acest mod ş.a.m.d.
În drept, noi suntem apăraţi de calomnii într-un mod foarte puternic. Când cineva spune despre un terţ că este adulterin, de exemplu, este o calomnie care nici măcar nu trebuie să fie cercetată. Simplul fapt de a spune despre cineva acest lucru nu este permis, pentru că este protejată imaginea lui! Indiferent dacă este sau nu. Asta e o lege decentă.
În privinţa imaginii publice a oricăruia dintre noi, dacă avem ghinionul să călcăm pe bec în faţa acestor oameni foarte puternici care sunt actorii din faţa televiziunilor şi păpuşarii din spatele lor, atunci am încurcat-o şi nu avem nici o protecţie. Pentru că rezoluţia glorioasă a CNA a fost următoarea: să i se acorde lui Patapievici drept la replică…
Şi-atunci mi-am imaginat cum ar fi dreptul la replică. Eu mă duc şi spun: “Stimaţi telespectatori, aţi fost greşit informaţi că sunt obsedat sexual. Nu sunt. Este greşit că sunt pornograf. Nu sunt. Este fals că am o deficienţă fizică în care un anumit membru al meu are un anumit număr de centimetri. Nu este adevărat. Numărul de centimetri real este următorul…” Ş.a.m.d.
Nu poţi răspunde prin drept la replică anumitor lucruri. Prin drept la replică nu se poate răspunde decât lucrurilor care, în vechea tradiţie a jurnalismului, cădeau sub incidenţa “faptă ori opinie”. Şi-atunci, în mod raţional, se putea răspunde. În epoca noastră, nu se mai poate răspunde prin drept la replică nici televiziunilor, nici internetului. În sensul ăsta, suntem captivii unei situaţii pentru care jurnalismul tradiţional apare ca Arcadia, ca paradisul.
Vă mulţumesc.
