Informații interesante: teatru

Why The Surprisingly Feminist Themes Of An Ancient Greek Play Are Relevant Today

Los Angeles' Getty Villa is a contemporary ode to the architecture and artwork of Ancient Greece, Rome and Etruria, modeled with striking allegiance to the original villas dating back to 650 B.C.

So the villa's outdoor theater is a fitting match for Luis Alfaro's "Mojada: A Medea In Los Angeles," a drama transposing Euripedes' tragedy from Ancient Greece to contemporary Boyle Heights. As the title -- a slur for an illegal immigrant -- suggests, the play follows a mother who has recently immigrated from Mexico to the United States.

For the uninitiated, Medea, written approximately 2,446 years ago, tells the story of Medea, a sorceress who sacrificed everything -- including her homeland and her brother's life -- to protect her beloved, Jason, and nurture their two children.

When Jason in turn betrays Medea by choosing to wed the king's daughter for his personal benefit, Medea takes her revenge, poisoning Jason's soon-to-be-bride and murdering her children with a sword. In the final moment, after Jason encounters the carnage, Medea soars into the sky, above the orchestra, in a chariot led by dragons.

It's a tale rife with desperation, sacrifice and moral ambiguity. It's also compellingly feminist -- especially for 431 B.C. -- in a "Kill Bill"type of way, with Medea rejecting her maternal instincts to seek the ultimate vengeance.

Alfaro, who was awarded the MacArthur "Genius Grant" in 1997, adapts Medea'swildly tragic story to modern day feasibility with unsettling ease. Turns out, the fantastical trials of Greek mythology pale in comparison to the real life tribulations of Mexican immigrants.

Euripedes' plot seamlessly adjusts to follow a different Medea, a gifted seamstress who grew up on a traditional farm in Mexico with her twin brother, her other half. Medea is reserved, traditional, hardworking, loyal. Purely out of love for Hason, the father of her son, Medea agrees to move to the United States, enduring a horrific and traumatic journey in the hopes of creating better lives for them.

While Medea holds on to the traditions of Mexico, Hason is quick to assimilate, his ambitious mind full of dreams and possibilities for their young son. Hason soon meets a woman who can make these dreams a reality, a slightly older woman, an immigrant now a business tycoon, eager to bring Hason to the top -- for a price.

Like her namesake, Medea's fate is a tragic one. And within Alfaro's 90-minute play, he relays her plight with such truthfulness and horror that her final violent resolution seems pardonable, if not warranted.

"It's a bold statement and a controversial story about what people will do to make their life better," Sabina Zuniga Varela, who plays Medea, explained to the LA Times. "When have we sacrificed our personal beliefs [to get ahead]? When have we gone too far? It'll be interesting to see what [audiences] are going to take away. It depends a lot on the lens they come in with."

Throughout Alfaro's adaptation, each of the primary characters battles with desperation, sacrifice and pride, all in turn making controversial yet somewhat understandable decisions for the sake of survival. The extreme hardships of immigration and assimilation, combined with a bit of Mexican healing magic, perfectly channel the atmosphere of Ancient Greece's mythically-infused tragedy.

Aside from Hason, women rule the "Mojada"stage. Aside from Medea herself, there's her housekeeper Tita, a healer and adopted family member utterly devoted to Medea since childhood. And Armida, the powerful real estate magnate who's questionable choices successfully allowed for her sustenance and triumph. The three female characters are each flawed yet complex, independent and, in some cases, dangerous.

In the end, it's difficult for viewers to adhere to their moral compasses and not commiserate with Medea's deadly decision.

The oppression faced by both Mexican immigrants and women is difficult to stomach, with Medea bearing the brunt of both. On two counts, she's treated as invisible.

"I killed the other me," Medea confesses in the play's penultimate scene, recalling how she murdered her twin brother years ago, after her father bequeathed the entirety of their land to him, and Medea was thereby treated like no more than cattle. With the same weapon, she continues to cut ties, eliminating her dependence on men and her identities as lover, mother.

Whether or not you feel for Medea as she disappears, machete in hand, into her house to the sounds of her screaming son, it's nearly impossible not to get goosebumps as she emerges, in the play's final moments, soaring above the set, flapping her wings, whooping like a bird, haunting and free.

"Mojada: A Medea In Los Angeles," written by Luis Alfaro and directed by Jessica Kubzansky, runs until Oct. 3, 2015 at the Getty Villa in Los Angeles.Tickets are now available.

Riverhead

Source: http://www.huffingtonpost.com/entry/mojada-a-medea-in-los-angeles_560b1ae9e4b0af3706de7e45?utm_hp_ref=theatre

Margareta Pogonat a murit

Actriţa Margareta Pogonat a murit duminică, 11 mai, la vârsta de 81 de ani, din cauza unui cancer, a declarat pentru MEDIAFAX Anca Rusescu, fiica artistei.

Fiica artistei a mai declarat că trupul neînsufleţit al acesteia va fi depus la capela cimitirului Iancu Nou din Bucureşti, iar înmormântarea va avea loc marţi, la ora 12.00.

Toţi cei care vor să îi aducă un ultim omagiu pot merge marţi, înainte de înmormântare, la capela cimitirului.

Margareta Pogonat s-a născut pe 6 martie 1933, la Iaşi, mama sa fiind actriţă, iar tatăl său, om politic.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în anul 1959, la clasa profesorului Alexandru Finti, după care şi-a făcut debutul în spectacolul de teatru "Două lozuri", în care a jucat împreună cu Grigore Vasiliu Birlic.

La început a colaborat cu Teatrul de Stat din Botoşani, Teatrul Naţional din Iaşi şi Teatrul de Stat din Ploieşti.

Din 1974 şi până în 1998, când s-a pensionat, Margareta Pogonat a jucat doar pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti, în piese precum "Patru lacrimi", "Oameni feluriţi", "Sentimente şi naftalină" şi "Omul care face minuni".

În cinematografie a debutat în anul 1957, cu rolul din filmul "Pasărea furtunii", alături de Mircea Albulescu, Ştefan Ciubotăraşu, Paul Sava, Costache Antoniu şi Fory Etterle. A mai jucat în filme precum "Două lozuri" (1957), "Lumină de iulie" (1963), "Meandre" (1966), "Legenda" (1968), "Tinereţe fără bătrâneţe" (1968), "Pope Joan" (1972), "Zestrea" (1972) şi "Trei scrisori secrete" (1974).

În 1975, Margareta Pogonat a jucat în filmul "Actorul şi sălbaticii", de Manole Marcus, distins cu două premii ale Asociaţiei Cineaştilor din România. A mai jucat şi în "Gloria nu cântă" (1976), "Regăsirea" (1977), "Clipa" (1979), "Visul unei nopţi de iarnă" (teatru TV, 1980), în serialul "Lumini şi umbre" (1993), "Gaiţele" (1993), "Binecuvântată fii, închisoare" (2002), serialul "Cuscrele" (2005) şi "Margo" (2006).

Margareta Pogonat a lucrat şi ca regizor, punând în scenă spectacole precum "Cineva are să vină" (de Jon Fosse), "Caii la fereastră" (de Matei Vişniec) şi "Gustul mierii" (de Shelagh Delaney).

În 1967, a primit medalia Meritul Cultural clasa I, "pentru merite în domeniul artei dramatice".

De asemenea, a predat actoria la universitate.

În 2009, Margareta Pogonat a primit premiul UNITER pentru întreaga activitate.

Actorul Mitică Popescu a declarat pentru MEDIAFAX că Margareta Pogonat, care a încetat din viaţă duminică, 11 mai, la vârsta de 81 de ani, din cauza unui cancer, a fost un "om chinuit", dar şi o actriţă "minunată" şi "foarte talentată".

"Pe lângă faptul că era o actriţă minunată, care, săraca, s-a chinuit ani de zile, 15 ani a făcut navetă la Ploieşti, a fost angajată la Ploieşti până a reuşit să ajungă în Bucureşti, a fost un om care s-a chinuit şi cu căsnicia. Un om chinuit, dar foarte talentat. Sunt profund îndurerat. Dumnezeu să o odihnească", a declarat acesta pentru MEDIAFAX.

"A mai pierit o doamnă a teatrului şi filmului românesc", a declarat Florin Zamfirescu pentru MEDIAFAX. Acesta a precizat că Margareta Pogonat a fost o "actriţă de o modestie rar întâlnită şi o parteneră extraordinară".

"În fiecare zi primim numai veşti îngrozitoare. Pleacă o generaţie de mari artişti, o generaţie de artişti care, spre norocul nostru, fiind cinematograful în dezvoltare în România, ei rămân pentru posteritate oarecum ca exemple. Nu m-am aşteptat, nu ştiam că este bolnavă. A fost o femeie superbă, o femeie puternică, o actriţă mare şi un om delicat, cu o viaţă decentă şi discretă. Îmi pare foarte, foarte, foarte rău", a spus Stela Popescu.

Valerian Sava: „Similitudine cu Irina Petrescu“ "După şi alături de Irina Petrescu - care ne-a părăsit şi ea nu demult -, Margareta Pogonat ne tulbură la doar un an distanţă cu gînduri care, sub emoţia ireparabilei pierderi, ţin şi de reînnoita obligaţie de a ne smulge din inerţia generalităţilor uniformizatoare, din ingratitudinea situărilor oficioase. O similitudine temporală ne atrage atenţia: mult prea nedreapta şi prematura dispariţie!, spune criticul de film Valerian Sava.

Iată, într-un foarte recent dicţionar voluminos, sînt evidenţiate vreo şase din zecile de titluri filmografice ale Margaretei Pogonat, fără ca printre ele să se afle tocmai creaţia sa de vîrf, dintr-un film care poartă el însuşi caratele nemuririi: Meandre de Mircea Săucan. Este regizorul al cărui martiraj luminează în vecinătate, pe firmamentul unui trecut cu stele rare, primul nume de pe genericul capodoperei sale. Să mai adăugăn doar un titlu: Drum în penumbră (film de Lucian Bratu din 1972) - titlu care, ca şi Meandre din 1967, ne spune la rîndu-i cîte ceva din ceea ce cripto-cenzura ingratitudinii ne ascunde: registrul tainic, dar iradiant, fără urmă de emfază, dar cu tuşele fine ale unei profundităţi tandre, prin care Margareta Pogonat este hărăzită să rămînă printre noi şi să jaloneze perpetua căutare de sine a filmului românesc veritabil", apreciază criticul de film Valerian Sava. Irina Margareta Nistor: „A fost iubitoare şi rafinată“ „Margareta Pogonat va rămâne pentru totdeauna în memoria cinefilului român ca soţia înţelegătoare, iubitoare, răbdătoare şi rafinată a lui Caratase, din „Actorul şi sălbaticii” (1974) , a lui Toma Caragiu, din filmul de neuitat şi de neratat al lui Manole Marcus, unde reuşeşte o compoziţie fără cusur, alături de un gigant al Marelui Ecran, pe care parcă ni-l face şi mai ataşant.

S-a născut la Iaşi, de 6 martie, (1933), premonitoriu, asemenea numelui Bulevardului cu cinematografe, de altădată, de lângă Cişmigiu“, spune criticul de film Irina Margareta Nistor.

Avea să joace şi mult teatru la prestigiosul „Nottara”, din Bucureşti, şi UNITER-ul o va răsplăti printr-un premiu de excelenţă. Va fi minunată în „Drum în penumbră” , un scenariu altfel, pentru o perioadă ultra-politizată, semnat, la debut de Petru Popescu. Idila de vacanţă alături de partenerul, de afiş , delicatul Cornel Coman, îi va aduce un premiu ACIN, şi un loc în categoria peliculelor , de revăzut oricând, realizată de Lucian Bratu, apreciază Irina Margareta Nistor. În 1973 e din nou recunoscută de breaslă, pentru personajul Livia din „Zestrea”, în regia Letiţiei Popa, şi Marieta din „Dragostea începe vineri ”de Virgil Calotescu, după romanul lui Francisc Munteanu Calotescu, iar cu Toma şi dar şi cu Liviu Ciulei. În „Pistruiatul” e înduioşătoare, iar în „Gloria nu cântă” a regretatului Alexandru Bocănerţ, are o partitură, şi la propriu şi la figurat, surprinzătoare. În serialul „Lumini şi umbre” este cooptată de Andrei Blaier, Mihai Constantinescu şi Mircea Mureşan, între 1978-1982. Mai puţin se ştie că, în 1972, joacă în producţia britanică ; „Papesa Ioana” alături de Liv Ullmann, Oliva de Havilland şi recent omagiatul, la Berlin : Maximilian Schell. Alte titluri de referinţă sunt „E atât de aproape fericirea ” şi „Oraşul văzut de sus” , „Meandre” , „Regăsire” sau „Crucea de piatră”, ori la început de carieră caragialianul : „Două lozuri” cu inegalabilul Birlic, dar şi cu Al. Giugaru sau Marcel Anghelescu, sub… clacheta lui Aurel Miheles şi Gh. Naghi, care i-au intuit talentul pentru o a şaptea artă, interpretată firesc, cu drag şi har", a subliniat criticul Irina Margareta Nistor pentru „Adevărul“.

Prima actrita din Romania care a fost la Hollywood

Din "dragoste de inimă" a renunţat la Hollywood

Talentată, elegantă şi misterioasă, Irina Petrescu a marcat cinematografia românească şi a atras atenţia regizorilor din străinătate.

În anul 1967, actriţei i s-a propus să vină la Hollywood pentru un film. A si fost acolo pentru o perioadă. Dar a vrut să se întoarcă. Nu din dragoste de ţară. Din "dragoste de inimă".

Viaţa ei a luat însă un alt curs. În perioada aceea, ea şi-a pierdut ambii părinţi într-un accident rutier şi era foarte îndrăgostită de un sportiv.

Nu este o legendă. Irina Petrescu a fost la Hollywood şi i s-a propus să rămână acolo. Din motive personale a preferat însă să se întoarcă în ţară.

Iată cum povestea regretata artistă acest episod din viata ei (invitată fiind la TVR de Eugenia Vodă):

Înregistrarea integrală a emisiunii Profesioniştii, cu Irina Petrescu ca invitată, o găsiţi AICI.

A fost Gheorghiu Dej un amorez?

Dragostea interzisa a lui Dej

Regretatul actor Nicu Constantin marturisea in cadrul unui interviu acordat Eugeniei Voda, la TVR, pentru emisiunea “Profesionistii”, ca marele tartor comunist Gheorghe Gheorghiu Dej (Ghiţă, pentru prietenii săi) a fost amorezat de o mare actrita, Elvira Godeanu.

Elvira Godeanu a negat intotdeauna ca ar fi avut vreo relatie cu dictatorul Dej.

Nicu Constantin ne explica si de ce: “femeia a fost casatorita cu arhitectul Prager. Toata generatia de actori de varsta mea stiu treaba asta, nu-i nicio rusine”, mai marturisea regretatul Nicu Constantin.

Asculta aici fragmentul audio.

Inregistrarea intregrala a emisiunii Profesionistii cu avandu-l ca invitat pe Nicu Constantin o gasiti AICI.

Teatrul Luceafărul din Iaşi cucereşte Spania

Teatrul "Luceafărul" din Iaşi ajunge la Ciudad Real în a şasea zi de turneu spaniol.

Este vorba despre cel mai mare turneu de teatru românesc pentru copii desfaşurat vreodată în Spania (între 31 mai şi 10 iunie 2013).

Barcelona, Valencia, Castellón de la Plana, Alicante, Ciudad Real, Alcalá de Henares, Salamanca şi Zaragoza sunt oraşele în care “Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă seduce publicul român si spaniol. Deopotrivă.

La organizarea acestui amplu turneu participă: Teatrul „Luceafărul” din Iaşi, Consulatul General al României la Barcelona, Consulatul României la Castellón de la Plana, Asociaţia Suflet Românesc/Alma rumana din Valencia, Universitatea din Alicante, Asociaţia ARIPI din Alicante, Centro „Las Cigarreras”, Primăria oraşului Alicante, Asociación Hispano-Rumana de Castilla-La Mancha din Ciudad Real, Centro Hispano-Rumano din Alcalá de Henares, Consejería de Cultura y Turismo de la Junta de Castilla y León, Festival Internacional de las Artes de Castilla y León “FÀCYL” din Salamanca, Asociaţia ACASĂ din Zaragoza.

Spectacolul de teatru, bazat pe clasica poveste a lui Ion Creangă cu o dramatizare de Ion Agachi, este impresionant la nivel vizual (decorurile sunt inspirate din pictura naivă a lui Gheorghe Ciobanu), iar artiştii ieşeni care contribuie la realizarea acestei performanţe sunt: Ion Ciubotaru (regia), Mihai Pastramagiu (scenografia), Matilda Andrici (muzica) şi actorii Beatrice Engel, Dumitru Georgescu, Ioana Iordache, Ileana Ocneanu şi Mariana Teleman.

Spectacolul este jucat în română şi în spaniolă (versiunea spaniolă se datorează grupului de traducători coordonaţi de Cătălina Iliescu de la Universitatea din Alicante: María Antelo, Lucica Nichistroi, Claudiu Picu).

Spectacolul programat la Salamanca, pe 9 iunie, a fost inclus în cadrul Festivalului Internaţional de Arte din Castilla y León “FÀCYL".

Programul reprezentaţiilor rămase în programul turneului la 5 iunie:

Ciudad Real, 5 iunie, ora 17.00, la Museo López Villaseñor (C/ de los Reyes, 11 Ciudad Real), spectacol în limba română

Alcalá de Henares, 8 iunie, ora 12.00, la CEPI Hispano-Rumano (C/ Goya nº 5 local, Alcalá de Henares - Madrid), spectacol în limba română

Salamanca, 9 iunie, ora 12.00, la Teatro Juan del Enzina (C/ el Tostado 2, Salamanca, reprezentaţie programată în cadrulFestivalului Internaţional de Arte din Castilla y León “FÀCYL” din Salamanca, spectacol în limba spaniolă

Zaragoza, 10 iunie, ora 16.00, la Teatro Arbolé (Parque del Agua Luis Buñuel. Paseo del Botánico, 5 - Junto al Puente del Tercer Milenio, Zaragoza), spectacol în limba română.

Cel mai amplu turneu de teatru românesc pentru copii din Spania

Între 31 mai şi 10 iunie va avea loc cel mai mare turneu de teatru românesc pentru copii desfăşurat vreodată în Spania.

Barcelona, Valencia, Castellón de la Plana, Alicante, Ciudad Real, Alcalá de Henares, Salamanca şi Zaragoza sunt oraşele în care va ajunge “Capra cu trei iezi” a lui Creangă.

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Copilului şi pentru al doilea an consecutiv, ICR Madrid, în colaborare cu Direcţia Generală Românii de Pretutindeni din cadrul ICR, împreună cu numeroşi parteneri, organizează în Spania, între 31 mai-10 iunie, un turneu de teatru pentru copii.

Teatrul "Luceafărul" din Iaşi va prezenta spectacolul "Capra cu trei iezi" în Barcelona, Valencia, Castellón de la Plana, Alicante, Ciudad Real, Alcalá de Henares, Salamanca şi Zaragoza.

Turneul cuprinde un număr de 8 reprezentaţii cu spectacolul „Capra cu trei iezi” al Teatrului „Luceafărul” din Iaşi care vor avea loc în: Barcelona, Valencia, Castellón de la Plana, Alicante, Ciudad Real, Alcalá de Henares, Salamanca şi Zaragoza. Aceste zone nu sunt doar provincii importante din Spania, ci şi regiuni în care se concentrează o mare parte din comunitatea românească.

Spectacolul va fi jucat în română şi în spaniolă (versiunea spaniolă se datorează grupului de traducători coordonaţi de Cătălina Iliescu de la Universitatea din Alicante: María Antelo, Lucica Nichistroi, Claudiu Picu).

Spectacolul programat la Salamanca, pe 9 iunie, a fost inclus în cadrul Festivalului Internaţional de Arte din Castilla y León “FÀCYL".

Programul reprezentaţiilor:

Barcelona, 31 mai, ora 09.15, la Colegio Escuelas Pias Lluria (C/ Aragó, nr. 302, Barcelona), spectacol în limba spaniolă

Valencia, 1 iunie, ora 18.00, la Centro Cultural Ca Revolta (Santa Teresa nº 10, Valencia), spectacol în limba română

Castellón de la Plana, 2 iunie, ora 16.30, la Pabellon La Pérgola – Parque Ribalta (Paseo Ribalta s/n – Avda. Barcelona Castellón de la Plana), spectacol în limba română

Alicante, 4 iunie, ora 10.30, la Centro Cultural Las Cigarreras – Caja Negra (C/ San Carlos, 78 Alicante), spectacol în limba spaniolă; ora 14.30, la Colegio Mayor de la Universidad de Alicante (San Vicente Del Raspeig , Alicante), spectacol în limba spaniolă; ora 19.00, la Colegio Mayor de la Universidad de Alicante (San Vicente Del Raspeig , Alicante), spectacol în limba română cu subtitrare în limba spaniolă

Ciudad Real, 5 iunie, ora 17.00, la Museo López Villaseñor (C/ de los Reyes, 11 Ciudad Real), spectacol în limba română

Alcalá de Henares, 8 iunie, ora 12.00, la CEPI Hispano-Rumano (C/ Goya nº 5 local, Alcalá de Henares - Madrid), spectacol în limba română

Salamanca, 9 iunie, ora 12.00, la Teatro Juan del Enzina (C/ el Tostado 2, Salamanca, reprezentaţie programată în cadrulFestivalului Internaţional de Arte din Castilla y León “FÀCYL” din Salamanca, spectacol în limba spaniolă

Zaragoza, 10 iunie, ora 16.00, la Teatro Arbolé (Parque del Agua Luis Buñuel. Paseo del Botánico, 5 - Junto al Puente del Tercer Milenio, Zaragoza), spectacol în limba română.

Teatrul ne antrenează obligațiile etice

Testament pentru Memorie și Neuitare

Azi, de la ora 19.00, la Sala Rapsodia a Teatrului de pe Lipscani (nr. 53) COMPANIA DE TEATRU PASSE-PARTOUT DAN PURIC și ASOCIAŢIA ARTIST LIBER vă invită la un spectacol emoționant, construit ca un omagiu adus celor care s-au jertfit în una din cele mai triste și negre epoci pe care am traversat-o ca neam și țară: 1944-1990.

Având o distribuție care numără 23 de actori, spectacolul regizat de Fineta Grigorescu cuprinde nouă scene în două tablouri, cu Prolog și Epilog.

Scenariul este inspirit din versuri semnate de: Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Petru Baciu, Mihai Văleanu, Demostene Andronescu, Corneliu Coposu și Mihai Eminescu, mixate într-un spectacol total, care îmbină arta recitativă cu pantomime și proiecțiile video.

Spectacolul Testament a avut premiera în 4 aprilie 2012 și este un produs artistic de o interdisciplinaritate care surprinde.

Acolo unde Justiția și Politicul n-au reușit să sancționeze, teatrul devine tribuna de la care se face dreptate.

Teatrul are mai multă putere în a fi critic decât orice media, iar acest spectacol cu o durată de o oră și 15 minute este o veritabilă lecție despre cei care și-au închinat viața luptei pentru neam și credință, devenind modele autentice pentru o generație aflată în derivă, crescută într-o perioadă de turbo-capitalism care cere individului o conduită darwinistă.

“Teatrul ne antrenează obligațiile etice”, spune Dan Puric.

Pentru rezervări și bilete: 0213158980; 0761319819.

Oscarurile Demnităţii şi Gândirii Româneşti

Azi, după spectacolul Testament de la ora 19.00, la Sala Rapsodia a Teatrului de pe Lipscani (nr. 53) va avea loc Gala Fundației Aiud.

În cadrul Galei se vor decerna Premiile "Demnitate Românească" celor care au suferit în temnițele comuniste și au ținut vie memoria unei generații de eroi români prin scrieri, poezie, mărturisiri: Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Vasile Iamandi și Nicolae Purcarea – toți foști deținuți și autori de volume de memorialistică.

Premiile "Gândire romanescă" vor fi acordate unor intelectuali tineri care au conservat și au împărtășit această memorie eroică generațiilor de azi prin studii, reviste, lucrări și proiecte cultural-istorice: Alin Mureşan pentru studiului Fenomenul Pitești, Sorin Lavric pentru volumul Noica și Mișcarea Legionară, Claudiu Târziu pentru editarea revistei Rost.

La ceremonie vor fi prezeți prof.univ.dr. Radu Iftimovici – premiat al Academiei Române, inventatorul Mircea Tudor - dublu laureat al marelui premiu la Salonul Internațional de Invenții Geneva, prof. univ. dr. Ilie Bădescu și alte peronalități de marcă ale culturii și societății românești autentice.

Fundația Aiud îl are ca director pe dr. Pavel Chirilă, iar ca președinte pe Dan Puric.

Pentru rezervări și bilete: 0213158980; 0761319819.

Testament pentru Memorie și Neuitare

Sâmbătă, 27 aprilie, ora 19.00, la Sala Rapsodia a Teatrului de pe Lipscani (nr. 53) COMPANIA DE TEATRU PASSE-PARTOUT DAN PURIC și Asociația Artist Liber vă invită la un spectacol emoționant, construit ca un omagiu adus celor care s-au jertfit în una din cele mai triste și negre epoci pe care am traversat-o ca neam și țară: 1944-1990.

Având o distribuție care numără 23 de actori, spectacolul regizat de Fineta Grigorescu cuprinde nouă scene în două tablouri, cu Prolog și Epilog.

Scenariul este inspirat din versuri semnate de: Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Petru Baciu, Mihai Văleanu, Demostene Andronescu, Corneliu Coposu și Mihai Eminescu, mixate într-un spectacol total, care îmbină arta recitativă cu pantomime și proiecțiile video.

Spectacolul Testament a avut premiera la 4 aprilie 2012 și este un produs artistic de o interdisciplinaritate care surprinde. Acolo unde Justiția și Politicul n-au reușit să sancționeze, teatrul devine tribuna de la care se face dreptate.

Teatrul are mai multă putere în a fi critic decât orice media, iar acest spectacol cu o durată de 1 oră și 15 minute este o veritabilă lecție despre cei care și-au închinat viața luptei pentru neam și credință, devenind modele autentice pentru o generație aflată în derivă, crescută într-o perioadă de turbo-capitalism care cere individului o conduită darwinistă.

“Teatrul ne antrenează obligațiile etice”, spune Dan Puric.

Spectacolul va fi urmat de Gala Premiilor Fundației Aiud care va decerna Premiile "Demnitate Românească" celor care au suferit în temnițele comuniste și au ținut vie memoria unei generații de eroi români prin scrieri, poezie, marturisiri: Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Vasile Iamandi și Nicolae Purcarea – toți foști deținuți și autori de volume de memorialistică.

Premiile "Gândire românescă" vor fi acordate unor intelectuali tineri care au conservat și au împărtășit această memorie eroică generațiilor de azi prin studii, reviste, lucrări și proiecte cultural-istorice: Alin Muresan pentru studiului Fenomenul Pitești, Sorin Lavric pentru volumul Noica și Mișcarea Legionară, Claudiu Târziu pentru editarea revistei Rost.

La ceremonie vor fi prezenți prof.univ.dr. Radu Iftimovici – premiat al Academiei Române, inventatorul Mircea Tudor - dublu laureat al marelui premiu la Salonul Internațional de Invenții Geneva, prof. univ. dr. Ilie Bădescu și alte peronalități ale culturii și societății românești autentice.

Fundația Aiud îl are ca director pe dr. Pavel Chirilă, iar ca președinte pe Dan Puric.

Pentru rezervări și bilete: 0213158980; 0761319819.

Primul cronicar de teatru din România a fost o Doamnă

Alice Voinescu

A fost prima femeie care a susţinut o rubrică de cronică dramatică în România, la Revista Fundaţiilor Regale.Era în anul 1938. Fără ea, lumea aceea minunată a Bucureştiului interbelic ar fi fost mai săracă. I-a cunoscut pe şi a fost prietenă cu André Gide, André Malraux, François Mauriac şi Roger Martin du Gard, căci a fost invitată la celebrele întâlniri de la Pontigny, vechea mănăstire din Franţa. În ţară, i-a cunoscut şi le-a fost prietenă lui George Enescu, Reginei Maria, Marucăi Cantacuzino, Mariettei Sadova…

Îşi ţinea cursurile de istoria literaturii dramatice cu un farmec nespus, iar sălile erau întotdeauna arhipline. Strălucea, era vedetă, era admirată şi iubită… A iubit teatrul cu delicateţe şi tot cu delicateţe a scris despre el, fie că era vorba despre o lucrare de mare amploare sau despre o cronică la vreun spectacol care o tulburase sau nu în seara dinainte…

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale. L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu – dacă e – prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se-ntâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule căturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică.”

Era 28 septembrie 1929, atunci când Alice Voinescu, născută Steriadi, nota aceste rânduri pe prima pagină aJurnalului ei (publicat de Editura Albatros) ce avea s-o însoţească până în ultima zi din mai 1961, cu doar patru zile înainte să moară, în noaptea de 3 spre 4 iunie. A fost prima femeie din România cu un doctorat în filosofie, obţinut la Sorbona, a fost scriitoare şi profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, după ce a refuzat o catedră universitară în SUA şi un post de lector la Paris. A refuzat şi s-a întors în ţară, căci îl iubea pe avocatul Stello Voinescu şi-i era logodnică, iar iubirea lor a chinuit-o până la sfârşitul vieţii… Cât a trăit el, multe au fost momentele de disperare, de dezamăgire şi de amărăciune. El era bărbatul petrecăreţ, inteligent, cu spirit de Don Juan, care lipsea nopţile de acasă, dar se simțea întotdeauna umbrit de personalitatea ei extraordinară, de cultura şi de nobleţea ei. Ea era intelectuala adorată de studenţi, spirit superior, de o sensibilitate care nu excludea forţa şi care-l intimida adesea printr-o formă de răceală ce exista însă numai la suprafaţă. Căci din paginile Jurnalului ei se conturează portretul unei femei ce nu se teme să-şi etaleze slăbiciunile, să-şi arate rănile şi să-şi mărturisească dorinţa de a fi iubită şi dezamăgirea atunci când se ştie înşelată. Iată un fragment care îi dezvăluie şi delicateţea, şi forţa: „Mă simt goală, săracă, proastă. Nu ştiu ce aş putea vorbi cu un om. M-am secat. Mă simt de o incultură crasă, înapoiată, dar mai ales secată de orice pentru a crea şi a mă înnoi? Care să fie cauza? Dacă măcar credinţa mi-ar fi adevărată şi adâncă, nu mi-ar păsa. Dar mă simt toată o , că n-am nimic de ascuns. Nu ştiu de unde s-o încep iar. Mă rog pe dinafară şi n-am poftă să mă rog. Privesc viaţa trecută şi o găsesc anostă şi goală. Viitorul? Guşe şi reumatism. Pfui! Ratare din plin.”

Şi totuşi, moartea lui Stello, în 1940, când era încă tânăr, îi apropie. Alice începe să-l iubească iarăşi cu o forţă nouă şi-i duce dorul până la sfârşitul zilelor ei, petrecând ore întregi la mormântul lui, topită de tristeţe şi purtând lungi conversaţii cu el în paginile aceluiaşi jurnal.

Viaţa acestei femei importante pentru teatrul românesc şi nu numai, în urma căreia au rămas pagini întregi despre arta pe care a îndrăgit-o nespus, este una din acele poveşti care te reîmprietenesc cu tine însuţi. Însă nu cronicile lui Alice Voinescu – atât de vii şi de puternice, păstrându-i însă toată delicateţea şi în acelaşi timp dezvăluindu-i cultura impresionantă şi sensibilitatea – şi nici studiile ei despre teatru n-am vrut să le evocăm aici în primul rând, ci tocmai imaginea unei femei care a trăit o viaţă ca a unui personaj dintr-o piesă de teatru. Rolul ei în destinul multor actori şi actriţe pe care i-a format s-a uitat, poate. Dar cine va avea răgaz şi plăcere să răsfoiască paginile ziarelor acelor ani va descoperi scriitura unei femei de o rară inteligenţă şi de un mare curaj. Iar cine va avea curajul să se întoarcă în timp în Bucureştiul interbelic o va întâlni la teatru, pe străzi sau îngenuncheată în vreo biserică unde mergea să se roage pe aceeaşi femeie, frumoasă, sensibilă, tandră şi mereu îndrăgostită de un bărbat care i-a chinuit mulţi ani din viaţă, dar pe care l-a iubit cu un amestec de ardoare şi dispreţ cum numai sprititele superioare ştiu să iubească şi să se lase chinuite. Va întâlni o fiinţă de o rară modestie, poate incomparabilă în teatrul nostru.

Nu puţine sunt paginile din Jurnal în care strecoară rânduri şi cuvinte legate de ceea ce se întâmpla pe scenă sau la examenul de artă dramatică, precum şi importante descoperiri despre sine însăşi: „Azi, parcă am uitat că sunt o mutilată. Copiii care au venit să repete la mine scena din Romeo şi Julieta m-au dus cu 18 ani în urmă: cred că aş fi fost o bună actriţă, simt cum izvorăşte tonul exact, cu uşurinţă, din mine.” Iată ce nota, spre exemplu, în 13 aprilie 1939: „L’annonce faite a Marie, spectacol meritoriu. Atmosferă înălţătoare. Totuşi, joc foarte mediocru. Momente superbe ale Aurei Buzescu, excelentă, impresionantă, Marietta Anca, bărbaţii rataţi, ansamblul totuşi alături! N-au prins spiritul. Jucat, nu trăit. Cui îi reuşeşte? Incomprehensiunea publicului, semnul inculturii spirituale. Opacitate dureroasă”. În câteva rânduri, Alice Voinescu descrie şi reconstruieşte o lume… Publicul şi incultura lui, teatrul şi micile sau marile lui drame şi probleme, care, iată, sunt „vechi şi nouă toate”. O lume care încet, încet avea să se degradeze tot mai mult, iar ea, făptura atât de sensibilă, va trăi pe rând drama războiului, cu toate suferinţele lui, şi ceva mai târziu drama închisorii comuniste, fiind încarcerată un an şi şapte luni la Jilava şi la Ghencea.

Drama războiului… „Ce spectacol splendid, apărarea antiaeriană! Proiectoarele se încrucişau ca spade uriaşe şi între ele se înălţau nestemate, iar proiectoarele se aprindeau o clipă şi se stingeau, dând cerului o însufleţire – ca o clipire. Era superb. Frica dispare în faţa frumuseţii. Înţeleg fericirea contemplării frumuseţii divine.”

Şi drama închisorii comuniste… „Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată, îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam că pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ea.”

Articol preluat din revista YORICK

Cornel Todea se odihnește pe veci

Regizorul Cornel Todea, directorul Teatrului Ion Creangă din Bucureşti, a decedat joi, 30 august, la vârsta de 76 de ani, au declarat pentru MEDIAFAX angajaţii instituţiei de spectacole. Cornel Todea, directorul Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti - funcţie pe care a ocupat-o din 1991 -, s-a născut pe 18 noiembrie 1935, la Cluj.

A urmat, între anii 1954 - 1959, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie "I. L. Caragiale", Facultatea de Teatru, specializarea Regie, Bucureşti, şi era doctor în arte.

Printre spectacolele montate de Cornel Todea la Teatrul "Ion Creangă" se numără: "Cărăbuşii", după o povestire de Stanislaw Ignacy Witkiewicz (premiera pe 1 octombrie 2011); "Un lup, o capră şi trei iezi", scenariu de Monica Patriciu, după Ion Creangă (premiera 10 octombrie 2009); "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" (premiera 6 octombrie 2007); "Harap Alb", după Ion Creangă (premiera pe 14 mai 2005), "Pinocchio" după Carlo Collodi (premiera pe 14 februarie 2003).

În noiembrie, anul trecut, Cornel Todea a primit verdictul de colaborator al Securităţii din partea CNSAS. În dosarul CNSAS se preciza că Todea ar fi fost "turnător" încă de la vârsta de 15 ani, relaţia cu Securitatea a directorului Teatrului "Ion Creangă" începând în 1950. Elevul Todea ar fi semnat un angajament "pentru acoperirea informativă a colegilor de clasă".

Echipa Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti şi-a exprimat regretul faţă de decesul regizorului Cornel Todea, care a fost director al instituţiei, într-un comunicat remis MEDIAFAX care prezintă realizările artistului.

"În data de 30 august 2012, la prânz, maestrul Cornel Todea, îndrăgit regizor şi manager al Teatrului «Ion Creangă», s-a stins din viaţă la vârsta de 76 de ani", scrie în comunicat.

Documentul rememorează realizările lui Cornel Todea: "Născut la Cluj, pe 18 noiembrie 1935, Cornel Todea a absolvit cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică şi a pus în scenă peste 50 de piese de teatru la Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional Iaşi, Teatrul Naţional Cluj, Teatrul Naţional Craiova, teatre din Bucureşti (Teatrul Mic, Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, Teatrul «Ion Creangă»), Teatrul din Piatra Neamţ, Teatrul din Constanţa; a regizat peste 200 de spectacole teatru-TV, emisiuni muzicale, de divertisment, filme artistice şi documentare la TVR; peste 300 de talk-show-uri şi a obţinut numeroase premii şi distincţii de recunoaştere internă şi internaţională".

De asemenea, nu este uitată contribuţia majoră pe care Cornel Todea a avut-o la dezvoltarea teatrului pentru copii: "A marcat destinul teatrului pentru copii din România, aducând în România conceptul de educaţie timpurie - teatru pentru copii cu vârsta de 0-3 ani - la Teatrul «Ion Creangă», singura instituţie de gen din România care practică acest tip de spectacole. Din iniţiativa sa, în 2005, a organizat Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti», aflat la cea de-a VIII-a ediţie în acest an".

În comunicatul Teatrului "Ion Creangă" este făcut şi un portret al omului Cornel Todea: "Model de dăruire şi ambiţie nemărginită pentru promovarea artelor dedicate celor mici, dincolo de vasta sa experienţă profesională, Cornel Todea rămâne un manager iubit de echipa Teatrului «Ion Creangă», pe care a îndrumat-o mai bine de 24 de ani şi pe care a îndrăgit-o atât de mult".

Echipa teatrului se angajează să continue planurile regizorului: "Aflată în plină pregătire pentru începerea noii stagiuni, aceasta promite cu dăruire că nu va renunţa să facă tot posibilul pentru ca visele maestrului Cornel Todea să se împlinească: continuarea cu cât mai multe ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti» şi reinaugurarea sălii din Piaţa Amzei, care se află în prezent în reabilitare. Sunt clipe grele încercate de instituţia de teatru pentru copii, dar aceasta rămâne alături de familia artistului şi de public".

Şi Uniunea Teatrală din România (UNITER) şi-a exprimat regretul faţă de decesul lui Cornel Todea, adresându-i acestuia o scrisoare simbolică de rămas bun, de la Gala Tânărului Actor HOP, eveniment care l-a avut ca director artistic pe regizorul decedat joi.

"Dragă domnule Todea, prietenii, colegii, concurenţii, noi toţi cei prezenţi la Gala Tânărului Actor HOP îţi mulţumim pentru ceea ne-ai oferit de-a lungul timpului, pentru generozitatea-ţi de care ne-am bucurat, pentru dragostea cu care ne-ai înconjurat în fiecare moment al vieţii tale", începe scrisoarea. "Suntem aici, la Mangalia, în cea de-a doua zi a celei de-a XV-a ediţii ale Galei HOP şi ne simţim mai singuri, dar ştim că eşti şi vei fi mereu cu noi, când îţi vom duce mai departe visul început din dragoste pentru teatru", continuă, cu acelaşi ton, mesajul de rămas-bun.

Cornel Todea este descris ca un "suflet tânăr, spirit ales, fin observator al caracterului uman, plin de energie, mereu zâmbitor, cu un cuvânt bun pentru fiecare". "Aşa vei rămâne în sufletele noastre! Îţi vom simţi lipsa enorm, Maestre! Dumnezeu să te odihnească în pace! Cu tristeţe pentru pierderea suferită, suntem alături de familia îndoliată în această grea încercare", se încheie scrisoarea.

Admiratorii şi prietenii îi pot aduce un ultim omagiu artistului sâmbătă, între orele 11.00 şi 15.00, la sala Rapsodia de pe Lipscani nr. 53, spaţiu de spectacole temporar al Teatrului "Ion Creangă".

Înmormântarea va avea loc duminică, 2 septembrie, la prânz, pe Aleea Artiştilor din cimitirul Bellu.

Nemurirea se câștigă numai departe de țară ?

Unul dintre cei mai importanţi critici de teatru din România, preşedinte al secţiei române a AICT şi selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, Alice Georgescu crede că e regretabil că Anul Caragiale este „tratat ca obligaţie de serviciu”.

Oltita Cantec, Alice Georgescu si Ioana Moldovan

Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?

Cu oarecare prudenţă, pentru că nu am luat contact cu prea multe dintre ele, din lipsă de timp. De fapt, am văzut doar câteva spectacole. Ca impresie generală, e regretabil că o asemenea aniversare/comemorare este tratată ca o obligaţie „de serviciu” în loc să devină o ocazie de (re)evaluare critică a operei unui scriitor fundamental.

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?

Nu aş spune că asta e o problemă reală în montarea pieselor caragialiene, deşi, ce-i drept, bălăceala în noroi (la propriu şi la figurat) tinde să devină loc comun în spectacolele cu texte ale lui „nenea Iancu” (iată alt clişeu). Culmea este că modelul, pentru asta, a fost furnizat de un film – celebrul „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. Alte clişee, personal, n-am prea întâlnit.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?

Evident că se poate. (Cu încă un clişeu, faimos şi el!) Orice mare scriitor – iar Caragiale ESTE un mare scriitor – e contemporan cu cititorul, indiferent de epoca în care trăieşte respectivul cititor. Venind la chestiunile teatrale, această calitate capătă, pe scenă, şi mai multă pregnanţă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că personajele trebuie să poarte haine moderne sau să vorbească la telefonul mobil. Aici este vorba despre esenţă. Caragiale a intuit, pare-se, esenţa noastră ca popor, ceea ce nu e neapărat o constatare îmbucurătoare pentru noi. Presupun că nici pentru el n-a fost.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi?

„De ce, nene Anghelache?”

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui… sau după alta)?

Cred că ar avea reacţia normală a unui om de teatru – doar a fost un extraordinar om de teatru! S-ar minuna de progresele tehnice (chiar aşa, aproximative, cum sunt ele la noi) şi s-ar minuna şi mai tare (în alt sens, însă) de precaritatea artei actoriceşti actuale. Dar probabil că minunarea supremă i-ar produce-o profesiunea regizorală, cu tot ce înseamnă ea bun şi rău pentru teatru. Presupun că multor regizori le-ar spune „Ai puţintică răbdare, stimabile!” şi presupun, de asemenea, că multor critici le-ar zice „Îmi pare rău că ne răcim împreună, dar…”, şi le-ar trage un moral bun, din porc şi din măgar nu i-ar mai scoate. (Pentru cine n-a observat, citez din Caragiale.) După care ar pleca din nou la Berlin, să devină nemuritor cât mai departe de casă.

Articol preluat din revista YORICK. Autor: Monica Andronescu

Până când va fi actual ?

Multe lucruri absurde se văd în lumea noastră românească, așa de multe, că ne-am deprins cu ele și ni se par foarte raționale, ba adesea am crede absurd pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le, denunțe ca atari.

Ion Luca Caragiale

Se poate o absurditate mai mare decât exagerata extensiune a învățământului secundar clasic la noi? Se poate o mai mare absurditate decât năvala sexului frumos la învățământul universitar? Dar despre astea altă dată. Deocamdată, să răspundem la aceasta: se poate o mai mare absurditate decât organizația oficială a Teatrului nostru Național?

Nu, desigur.

Și, cu toate astea, teatrul merge. Cum merge, e altă chestie.

Să vedem.

Teatrul Național este pus sub tutela și protecția statului și comunei. Aceștia îi dau gratis un local, luminatul și încălzitul, dreptul de a închiria localul, apoi o bună subvenție în bani, în plus, îi plătesc administrația oficială. S-ar crede că asta e o fericire pentru teatru, și-ar putea închipui cineva că cu așa ajutoare mersul teatrului trebuie să fie perfect asigurat și traiul artiștilor la adăpost de orice necazuri materiale. Ei, nu!

Artiștii sunt foarte nemulțumiți, și mersul teatrului foarte puțin sigur și de loc convenabil.

De ce? Din cauza organizației sale administrative și artistice.

Artiștii, după legea absurdă a teatrelor, sunt de două categorii — întâi societari privilegiați, cari au permanentă parte din câștig, cari sunt proprietari ai Teatrului Național, însă proprietari minori, puși sub tutela administrației oficiale; și al doilea gajiști, cari sunt plătiți numai pe timpul stagiunii, căpătând în vacanțe numai o mică sumă, ca un fel de bacșiș; aceștia sunt ca niște uvrieri artistici pe cari epitropia societarilor îi ia, îi lasă, îi ține ori âîi gonește, după împrejurări, după nevoie și — chiar după bună sau rea dispoziție.

Care e rațiunea acestei deosebiri de clasă între artiștii noștri? Talentul, nu, căci sunt și au fost între gajiști oameni de talent, și s-a întâmplat între societari să fie mulți fără talent. Atunci ce? Iată. Legea copilărească a teatrelor prevede un număr limitat de societari: acei ce la punerea legii în aplicație au apucat să se afle în teatru, sau au fost văzuți cu simpatie de direcțiunea de atunci, au constituit societatea de proprietari minori, puși sub epitropia oficială, și au rămas de atunci buni stăpâni pe teatru, dar, din nenorocire pentru ei, niște stăpâni condamnați a rămâne vecinic minori, vecinic sub epitropie.

E lesne de înțeles că pentru cei lipsiți de talent, pentru nevoiași, aceasta a trebuit să fie o mare norocire; fără talent, nefiind bun de nimic, se-nțelege că trebuie să-ți convină a avea un câștig cât de modest asigurat. Dar pentru cei cu talent, siliți a munci singuri — ceilalți nefiind utilizabili — spre a duce întreprinderea la capăt, a fost o mare nenorocire epitropia oficială.

Și astfel, s-a recurs la înmulțirea covârșitoare a gajiștilor. Societatea neavând destule forțe să ducă Teatrul Național, a trebuit să ia cu leafă mulți artiști de afară. Atunci s-a văzut ciudatul fenomen că epitropisiții privilegiați, în majoritatea lor, steteau deoparte și priveau, iar repertoriul teatrului era dus aproape exclusiv de gajiști, dintre cari cei mai mulți aveau talente remarcabile.

Pentru a mai tempera această absurditate, s-a imaginat atunci niște mijloace de compensare a gajiștilor talentați, pe de o parte gratificațiuni speciale și personale, pe de alta perspectiva de a fi proclamați ca societari, începând cu gradul inferior și clasându-se treptat.

Cum am zice, o mică republică impotentă, care-și ia cu plată o armată de bravi mercenari. Ce este acest stat în stat? Ce este această absurditate?

Statul vrea să încurajeze și să ajute dezvoltarea teatrului, pentru aceea îl ia sub ocrotirea sa, îl ajută material într-un mod relativ destul de generos; dar cu modul acesta, oare, statul își ajunge, scopul? Nu.

Ajunge să pensionezepersoane, și încă persoane inutile, chiar rău-făcătoare instituției.

Pentru ce statul, care e reprezentat printr-o direcție competentă, nu desființează societatea și nu-și organizează, cu toate forțele teatrale de cari dispune țara , o companie în adevăr bună și completă? Pentru că nu vrea, pentru că statul se crede, cu aceea ce dă, achitat de datoria morală ce o are de a face să prospereze instituțiile de cultură.

Statul nostru dă subvenții peste subvenții la sute și mii de instituțiuni de cultură. Cum merg ele? Puțin îi pasă lui. Te-am trecut în budget, ți-am dat tot ce am putut. De control inteligent, ori de vreo solicitudine morală să-ți iei nădejdea. Și astfel, în generalitatea cazurilor, toate subvențiile acordate de stat sunt mai mult gratificări date la oarecari persoane decât ajutoare date la niște instituțiuni.

Iată absurditatea.

Dar în privința teatrului absurditatea este, trebuie să mărturisim, alimentată de o cauză cu desăvârșire străină de reaua direcție a afacerilor noastre publice.

Cauza pentru care nu merge teatrul destul de bine nu e atât nici reaua lui organizare, nici lipsa de talente literare și artistice, nici incapacitatea direcțiunii, ci lipsa de alte localuri de teatru.

Sunt sigur că dacă s-ar mai clădi măcar încă două localuri în capitală, teatrul românesc — și ca artă, și ca literatură — ar prospera în zece ani într-un chip uimitor.

Publicul românesc, cu siguranță, se europenizează pe zi ce merge; el are astăzi nevoie din ce în ce mai simțitor de instituțiile de cultură europene. Succesul mereu crescând al publicisticei în genere, atât material, cât și moral, este în această privință un semn caracteristic.

Dacă față-n față ar sta două teatre, dintre cari unul să doarmă dus pe subvenția statului și altul să stea și să fie deștept, desigur acesta, cel chemat să trăiască, ar crește și ar prospera în paguba celuilalt — nevolnicul ar trebui să-și închiză baraca, oricât ar vrea să-și legitimeze existența și dreptul la pomana oficială, împărțind biletele gratis cu pachete întregi. Unul ar rămânea cu cerșetorii și chilipirgiii de loji și de staluri gratuite, și celălalt cu bunul public, care vrea să vază un teatru bun și plătește bucuros pentru asta.

Un director particular de teatru, care și-ar pune nu numai obrazul, ci și capitalul în joc, care ar avea sorți să-și vază inteligența și munca lui proprie răsplătite și capitalul rentând mai bine ca în o altă întreprindere, nu și-ar permite să țină porțile teatrului închise șase luni de zile, iar în celelalte șase luni să joace de trei, ba câteodată chiar numai de douâ ori pe săptămână.

Un director nu și-ar permite să plătească un regiment de inutili, nu și-ar permite să dea la o parte talentele și să scoață înaintea publicului nulitățile.

Un așa director în fine nu și-ar permite să joace piese absurde pentru amiciția autorului, partidului sau familiei acestuia; n-ar putea să joace decât piese de succes mai mult sau mai puțin sigur, pentru că el ar trebui, din produsul întreprinderii și, dacă nu, din pungă, să plătească chiria localului, lefurile artiștilor și oamenilor de serviciu și onorarele autorilor, și pentru că ar ști că la semestru nu are să încaseze de la visterie și din alte părți nici o pomană oficială.

Teatrul românesc numai prin inițiativa privată se mai poate pune pe calea adevăratului progres literar și artistic. Când zic inițiativa privată, nu mă gândesc, Doamne ferește! la asociațiuni generoase de frecuentare obligatorie a teatrului puse sub înalte patronaje; arta, dacă nu se poate ține prin propria ei vitalitate, n-are să scape de decădere și de pierzare prin accese de patriotism și naționalism.

Când zic initiativă privată, înțeleg o asociație de capitaluri care să construiască în București două localuri moderne de teatru.

Sunt sigur că acele capitaluri nu ar fi rău plasate. Și pe lângă câștigul material, asociația ar putea avea și mulțumirea că a contribuit, mai mult decât toate guvernele trecute, prezente și viitoare, la propășirea teatrului în țara românească.

Ar fi o afacere bănească minunată și-n același timp o adevărată binefacere pentru publicul nostru.

Informații interesante

Labels

Layout

Technology

Breaking News

Why The Surprisingly Feminist Themes Of An Ancient Greek Play Are Relevant Today

Margareta Pogonat a murit

Margareta Pogonat a murit

Prima actrita din Romania care a fost la Hollywood

Din "dragoste de inimă" a renunţat la Hollywood

A fost Gheorghiu Dej un amorez?

Dragostea interzisa a lui Dej

Teatrul Luceafărul din Iaşi cucereşte Spania

Teatrul "Luceafărul" din Iaşi ajunge la Ciudad Real în a şasea zi de turneu spaniol.

Cel mai amplu turneu de teatru românesc pentru copii din Spania

Între 31 mai şi 10 iunie va avea loc cel mai mare turneu de teatru românesc pentru copii desfăşurat vreodată în Spania.

Teatrul ne antrenează obligațiile etice

Testament pentru Memorie și Neuitare

Oscarurile Demnităţii şi Gândirii Româneşti

Testament pentru Memorie și Neuitare

Primul cronicar de teatru din România a fost o Doamnă

Alice Voinescu

Cornel Todea se odihnește pe veci

Nemurirea se câștigă numai departe de țară ?

Articol preluat din revista YORICK. Autor: Monica Andronescu

Până când va fi actual ?

Multe lucruri absurde se văd în lumea noastră românească, așa de multe, că ne-am deprins cu ele și ni se par foarte raționale, ba adesea am crede absurd pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le, denunțe ca atari.

Nu, desigur.

Și, cu toate astea, teatrul merge. Cum merge, e altă chestie.

Să vedem.

Acest text a fost scris de ION LUCA CARAGIALE sub titlul „Teatrul Nostru”.

Maria Pescaru Design

Formular de contact