Critica Teatrala by Geo Alupoae

Actorii din distribuţia filmului "Sunetul muzicii" se vor reuni pentru prima oară după 45 de ani

Actorii din distribuţia filmului "Sunetul muzicii/ The Sound of Music" se vor reuni pentru prima oară, după 45 de ani, în luna octombrie, în emisiunea celebrei realizatoare de televiziune Oprah Winfrey, au anunţat, luni, producătorii talk show-ului, informează Reuters.

Julie Andrews, Christopher Plummer, Charmian Carr (Liesl) şi actorii care au interpretat rolurile celorlalţi şase copii ai familiei von Trapp vor povesti o serie de întâmplări petrecute în timpul filmărilor pentru acest lungmetraj, turnat în 1965 şi premiat un an mai târziu cu cinci Oscaruri, dar şi aspecte din vieţile lor de după acest lungmetraj, devenit unul dintre cele mai populare musicaluri realizate în istoria cinematografiei.

Emisiunea care va marca reunirea actorilor din distribuţia filmului "Sunetul muzicii" va fi difuzată pe 29 octombrie, au anunţat producătorii "The Oprah Winfrey Show".

Câţiva dintre adevăraţii copii ai familiei von Trapp, care au călătorit în lumea întreagă de-a lungul anilor pentru a interpreta cântecele devenite celebre graţie filmului, vor fi prezenţi şi ei în această emisiune.

Filmul "Sunetul muzicii" este difuzat cu regularitate la posturile de televiziune din lumea întreagă.

Charmian Carr şi unii dintre ceilalţi copii din film s-au mai reunit în trecut, însă fără Julie Andrews, în vârstă de 74 de ani, interpreta călugăriţei neastâmpărate devenită guvernanta Maria, şi fără Christopher Plummer, în vârstă de 81 de ani, interpretul rigidului căpitan von Trapp, care îşi conduce familia în Austria cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Christopher Plummer, un renumit actor de teatru, a dorit în trecut să se distanţeze de acest film şi a refuzat să participe la o reunire a actorilor din distribuţia peliculei, organizată în 2005 pentru a celebra 40 de ani de la lansarea filmului, marcată de o lansare a acestuia pe suport DVD.

Însă în februarie 2010, Plummer a declarat într-un interviu că s-a împăcat cu rolul care l-a făcut celebru, deşi din cauza acestuia, în anii care au urmat după peliculă, a fost distribuit doar în roluri de personaje crispate.

"Nu detest filmul. Presa a înţeles mereu greşit acest aspect. Nu am urât deloc acel film. Pur şi simplu nu am considerat că rolul meu era prea grozav", a declarat Christopher Plummer.

Filmul "Sunetul muzicii" a câştigat cinci premii Oscar în 1966, inclusiv pentru cel mai bun film, iar coloana sonoră a peliculei, ce include cântece celebre precum "My Favourite Things" şi "Edelweiss" este una dintre cel mai bine vândute coloane sonore de film din toate timpurile, fiind premiată cu 12 discuri de platină.

Documentare britanice prezentate gratis la Muzeul Ţăranului Român

Filmele "The yes men fix the world", "Afghan star" şi "Man on wire" se numără printre cele 12 proiecţii din cadrul proiectului "British Documentary/ Documentare Britanice", desfăşurat de British Council, în perioada 4 octombrie - 20 decembrie, la Muzeul Ţăranului Român (MŢR).

Potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX, proiectul "Documentare Britanice" include o serie de 12 filme documentare britanice, care vor fi prezentate săptămânal, în fiecare zi de luni, de la ora 19.00, în perioada 4 octombrie - 20 decembrie, la Studioul "Horia Bernea" al Muzeului Ţăranului Român.

Proiectul "Documentare Britanice", iniţiat de British Council România, în cadrul programului "New Work New Audiences/ Noi creaţii, un nou public", este un proiect inedit, prezentat pentru prima dată în România, prin care organizatorii îşi propun să ofere unui public cât mai divers creaţii contemporane britanice.

Filmele incluse în seria "Documentare Britanice" au fost premiate sau nominalizate pentru numeroase distincţii în cadrul festivalurilor internaţionale, printre care şi Festivalul de Film Documentar Grierson, din Marea Britanie, la ediţiile din 2009 şi 2008.

Astfel, vor rula filmele "The yes men fix the world" (în 4 octombrie), "Afghan star" (11 octombrie), "Man on wire" (18 octombrie), "Rough aunties" (25 octombrie), "The age of stupid" (1 noiembrie), "Thriller in Manila" (8 noiembrie), "Gonzo: the life and work of Dr. Hunter S. Thompson" (15 noiembrie), "In the shadow of the moon" (22 noiembrie), "Beautiful young minds" (29 noiembrie), "The clash of the titans" (6 decembrie), "1983: The brink of apocalypse" (13 decembrie) şi "The english surgeon" (20 decembrie).

Tematica filmelor este diversă - de la probleme sociale ale lumii contemporane la perioada războiului rece şi a anilor '60, de la titanicele particule ale atomului la neurochirurgie, de la manipulare media la crima artistică a secolului XX, de la viitorul sumbru al planetei, la farsa ca armă a activismului social şi de mediu. Filmele vor fi subtitrate în limba română.

Proiectul "Documentare Britanice" îşi propune, pe lângă prezentarea unor producţii cinematografice de calitate, să transmită, prin forţa imaginii, cunoaşterea unor lumi diferite.

Intrarea publicului la proiecţiile documentarelor britanice este liberă.

British Council este organizaţia internaţională a Marii Britanii pentru relaţii culturale şi educaţionale care oferă oamenilor de pretutindeni o deschidere către creativitatea şi realizările britanice şi stabileşte relaţii durabile între Marea Britanie şi alte ţări. Activitatea sa este axată în special pe domeniile educaţie, limba engleză şi artă. British Council este o organizaţie apolitică ce se bucură de o strânsă colaborare cu guvernul britanic. Programul "Documentare Britanice" este realizat în parteneriat cu Muzeul Ţăranului Român.

Ea când vrea să fluiere.. SCRIE!

Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa.

Scriitoarea Herta Müller este prezentă la Bucureşti pentru a participa, luni şi marţi, la o serie de evenimente care marchează lansarea, la Editura Humanitas, a unei serii de autor care îi este dedicată. Evenimentele dedicate scriitoarei fac parte din campania care marchează 20 de ani de la fondarea editurii.

În acest sens, luni seara, începând cu ora 19.00, Herta Müller a participat, la Ateneul Român din Capitală, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas.

Venirea în România a celebrei scriitoare a făcut ca Ateneul Român să devină neîncăpător, la cel mai important eveniment din cadrul vizitei Hertei Müller la Bucureşti: o lectură publică, urmată de un dialog cu filozoful Gabriel Liiceanu.

Printre cei prezenţi la eveniment s-au numărat ministrul Culturii, Kelemen Hunor, istoricul Neagu Djuvara, filozoful Andrei Pleşu, istoricul Marius Oprea, regizorul Radu Gabrea, cântăreaţa Ada Milea şi actriţa Maria Dinulescu.

Evenimentul de la Ateneul Român, care s-a întins pe durata a circa două ore, a debutat un discurs al ambasadorului Germaniei în România, Andreas von Mettenheim, care s-a declarat profund impresionat de opera scriitoarei germane de origine română, urmat de un recital susţinut de pianistul Dan Grigore, în onoarea Hertei Müller.

Vedeta serii a fost însă celebra scriitoare, care după ce a citit, în limba germană, un fragment din cel mai recent roman al său, "Leagănul respiraţiei" - apărut în limba română la Humanitas - s-a lansat într-o discuţie cu filozoful Gabriel Liiceanu.

Întrebată de către Gabriel Liiceanu dacă nu se teme că subiectele pe care le abordează în cărţile sale ar putea părea inutile cititorilor, Herta Müller a mărturisit că motivul pentru care scrie nu este publicul, ci nevoia sa, cu care se luptă mereu. "Eu nu vreau să fiu scriitor. Eu nu am încotro şi nu am de ales (...) aş fi preferat să am altă meserie", a spus aceasta. "Mie nu îmi place să scriu, eu doar după multe şovăieli mă apuc (să scriu, n.r.)", a mărturisit scriitoarea.

Pe de altă parte, întrebată dacă suferinţele sale şi continua teroare a Securităţii - teme majore ale romanelor sale - au meritat succesul său ca artistă, Herta Müller a dezvăluit că ea nu are pretenţia să înţeleagă lumea în care trăieşte. "Nu am nicio înţelegere a lumii. De o înţelegere superioară nici nu poate fi vorba", a spus aceasta, în timp ce sala a izbucnit în râs. "Eu scriu pentru că nu înţeleg", a continuat ea, ţinând să sublinieze că "nimic nu justifică nicio înjosire de om".

În ceea ce priveşte scrisul în sine, Herta Müller a spus că această "meserie" are logica sa. "Scrisul ca meserie are logica lui. Nu mai este zi şi noapte, afară sau înăuntru. Este subiect şi predicat", a explicat Herta Müller. "Eu acuma nu sunt scriitoare, eu sunt scriitoare doar când sunt cu mine. Asta e altă meserie. Asta e circ", a susţinut Herta Müller.

În cadrul evenimentului de la Ateneul Român, Herta Müller a ţinut să vorbească în limba română despre care mărturisise, luni după-amiază la conferinţa de presă pe care a susţinut-o la Bucureşti, că nu o vorbeşte foarte mult. Cu toate acestea, scriitoarea a exprimat exact ce dorea să spună, cu scurte momente în care cerea ajutorul lui Gabriel Liiceanu sau al publicului să îi traducă un termen mai complicat.

În timpul pe care l-a petrecut alături de publicul român, Herta Müller a ţinut să puncteze cu modestie, de fiecare dată, că ea nu a aflat secretele existenţei şi că statutul de scriitor nu o face, în niciun caz, specială. "Eu cred că fiecare om a fost gândit ca o piesă unică pe lume, are o relaţie unică cu lumea. La scriitori, asta se poate verifica (...) Eu am cunoscut atâţia oameni sensibili şi niciodată nu am crezut că pot să simt ceva ce aceşti oameni nu sunt în stare să simtă", a explicat Herta Müller.

În ceea ce priveşte apartenenţa sa la o ţară sau la o cultură, scriitoarea germană de origine română a spus că preferă să spună "acasă", în loc de "patrie", ultimul cuvând fiind încărcat cu prea multă ideologie. Şi totuşi, Herta Müller a spus că, pentru ea, "patria este ce nu poţi să suporţi şi ce nu poţi să părăseşti". "Tâmpita de patrie vine cu tine, chiar dacă nu vrei", a completat ea. "Eu m-am născut aici, am trăit toate cele, până în 1987 şi după aia... gata... m-au dat afară, nu mai pot să mă întorc", a spus scriitoarea. Referindu-se şi la alegerea sa de a pleca din ţară, Herta Müller a explicat că, în condiţii de dictatură, "primii care pleacă sunt sensibilii". "Uneori rămân şi din cei sensibili", a spus, cu umor, Gabriel Liiceanu.

În plus, când a vorbit despre destinul celor care au plecat din ţară, Herta Müller a remarcat faptul că minoritatea germană din România a dispărut cu totul. "Germanii sunt istorie aici (...) Dacă aş vrea să vin, nu aş avea cu cine să fac ceva", a spus ea.

Herta Müller a vorbit şi despre rezistenţa anticomunistă din Europa de Est, subliniind că în România, faţă de restul ţărilor din blocul comunist, când spuneai "disidenţă", "nu aveai despre ce vorbi".

"V-aţi simţit disidentă?", a întrebat-o Gabriel Liiceanu. "Nu. M-am simţit normală. Am vrut să trăiesc normal", a venit răspunsul Hertei Müller. "Întotdeauna mi-a fost greaţă de funcţionarii care (...) aveau nişte aluri şi tratau oamenii de parcă erau, mă scuzaţi, ultimul căcat", a spus scriitoarea, referindu-se la angajaţii publici, care serveau partidul, în perioada comunistă.

"Asta s-a întâmplat mai multora", a completat Gabriel Liiceanu. "Păi atunci trebuia să vă enervaţi", a răspuns Herta Müller, în aplauzele publicului. "Nimeni din Europa de Est nu a mers cu maşina de scris la Poliţie", şi-a amintit autoarea. "Aţi mers cu maşina de scris la Poliţie?", a întrebat Liiceanu, pentru ca Herta Müller să răspundă imediat: "Da". "Eu n-am mers", a mărturisit filozoful.

"Nu vreau să fiu fost disident", a mai spus autoarea. Spre finalul discuţiei, aceasta a rememorat un moment din vremea când a fost educatoare în România şi a trebuit să facă faţă programului de "imn", impus la momentul respectiv. "Cu cât era ţara mai prăpădită, mai puneau o strofă la imn", şi-a amintit ea.

Potrivit acesteia, copiilor li se inocula de mici programul partidului. Astfel, aceştia nu doar că ştiau să cânte imnul fără îndemnul educatoarei, ci o şi întrebau pe aceasta de ce nu cântă cu ei. "Le spuneam că nu am ureche muzicală", a afirmat Herta Müller.

"Doamnă, ştiţi că acum copiii aceia au 25 de ani?", a remarcat Gabriel Liiceanu. "Poate că circul nostru are un sens, poate le spune ceva", a continuat filozoful. "Poate", l-a susţinut Herta Müller, în finalul evenimentului.

Manifestarea de la Ateneul Român vine în continuarea evenimentelor dedicate scriitoarei Herta Müller, care au debutat luni la Bucureşti cu o conferinţă de presă.

Totodată, marţi, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu din Capitală va avea loc lansarea seriei de autor Herta Müller, cu romanele "Leagănul respiraţiei" şi "Călătorie într-un picior", şi o sesiune de autografe. Publicat în 1989, "Călătorie într-un picior", este primul roman scris de Herta Müller după ce a părăsit România.

Herta Müller s-a născut pe 17 august 1953, la Niţchidorf, lângă Timişoara. De la data stabilirii ei în Germania, Müller a fost distinsă cu numeroase şi importante premii germane şi internaţionale. Printre acestea se numără premiile Ricarda Huch (1987), Kleist (1994) şi Joseph Breitbach (2003), premiul european Aristeion (1995) şi IMPAC Dublin Literary Award (1998). Scriitoarea este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie (din 1995) şi, de-a lungul anilor, a fost nominalizată de trei ori la premiul Nobel pentru literatură, premiu care i-a fost decernat în 2009, pentru "densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor".

Printre romanele publicate de Herta Müller se numără "Regele se-nclină şi ucide", "Animalul inimii", "Este sau nu este Ion", "Children of Ceauşescu", "The Passport", "Nadirs" şi altele.

Când tiranii sunt dragi...

George Banu a scris acest articol pentru revista Dilema Veche. Excepțional. Aşa cum ne-a obişnuit dl. Banu.

De mult îmi amintesc o frază a lui Seneca: "Nu te bate cu oricine căci lupta lasă urme". Alegerea adversarului nu depinde, cel mai adesea, de noi, dar confruntarea cu el, puţin contează rezultatul, e întotdeauna contagioasă. Natura conflictului şi identitatea inamicului îşi depun pecetea chiar şi pe omul cel mai convins de legitimitatea cauzei sale. Contaminarea se produce inevitabil, Seneca a intuit-o: nimeni nu poate să o evite, nici chiar cei care se angajează în lupta contra scandalurilor lumii. E ceea ce am remarcat de mult şi, azi, după două decenii, intuiţia de atunci mi se confirmă. Rezistenţa contra puterii, în teatru mai ales, a produs "efecte colaterale". Ele se explică mai întîi prin faptul că orice spectacol presupune conducerea unui colectiv uman, constituirea lui într-un organism creativ, suscitarea unei energii de grup. Regizorii care au angajat conflictul cu puterea ce îşi exercită arbitrar autoritatea, de la Moscova la Bucureşti, de la Praga la Wroclaw, au fost infectaţi de modul ei de a se exersa. Pentru a o înfrunta, cei mai mulţi – conştient sau nu – au adoptat modul de a-şi exercita autoritatea practicat de adversarii pe care tocmai îi contestau şi, de aceea, Estul a produs regizorii-dictatori care se află atît la originea marilor "scandaluri", cît şi a operelor de referinţă. Modelul politic atacat se regăseşte flagrant în contextul teatral. Liubimov la Taganka sau Pintilie la "Bulandra", Grotowski la Teatrul Laborator sau Krejca la Divadlo za Branou şi-au organizat producţia artistică conform unei logici direct inspirate de puterea acuzată. Aparent, nimic nu-i diferenţiază în modul de a o exersa. Ei au aplicat aceleaşi mecanisme, au instaurat aceleaşi temeri. Dar, strategie subtilă, doar astfel s-au putut constitui în adversari "înarmaţi", apţi să lupte contra unor cenzori ideologic militarizaţi. Cum însă conflictul nu putea fi deschis, "puterii" interioare, impusă de către regizori grupului, trebuia să i se coreleze "şiretenia" exterioară a spectacolelor. Fiindu-le refuzată posibilitatea înfruntării directe, s-a ajuns la această fericită alianţă de contraste: regizorul-dictator propune opere "abile" care îl înşală pe dictator. Sau cel puţin acesta era proiectul, căci cel mai adesea dictatorul a intuit pericolul şi, drastic, a intervenit.

Strategia adoptată, dacă nu a destabilizat puterea, a permis victorii locale răsunătoare, întreţinînd efervescenţa sălii şi alimentînd încrederea în puterea de rezistenţă a teatrului ca act ce asigură scenei polemici cu asistenţa tacit revoltată. Pentru aceasta, regizorii au adoptat practicile totalitare ale puterii, dar unde aceasta a eşuat, ei au realizat emblematicele spectacole ale Estului comunist. "Dictatori luminaţi", ei ne invită, a posteriori, să reevaluăm raporturile filozofice şi estetice cu exerciţiul totalitar al autorităţii. Dacă societăţii i-a fost nefast, căci determinat de perspective eronate şi deteriorat de lideri mediocri, în teatru el s-a arătat a fi fecund şi decisiv. Contaminaţi de adversarii politici, regizorii le-au adoptat comportamentele, dar, ei, în schimb, nu au eşuat. Putem oare deplînge faptul că Meyerhold a fost "stalinian" şi Liubimov "brejnevian", că Pintilie striga isteric într-o repetiţie la Livada... "eu sînt un dictator", iar Grotowski îşi exercita controlul cu o exactitate ce o depăşea pe aceea a celei mai intransigente cenzuri? Nu, căci "totalitarismul" lor e la originea împlinirilor artistice care au stat la baza reputaţiei teatrului "nostru" de atunci. Ei au fost "tiranii" noştri dragi. Micii noştri tirani, respectaţi şi iubiţi.

Azi, oriunde, în Est, asistăm la o reîntoarcere a publicului tînăr la teatru. Cum se explică? O ipoteză poate fi avansată. Aceşti tineri sînt "noua generaţie", cei care nu au cunoscut, dar cărora li s-a vorbit despre teatrul din anii '60-'70 – despre Ciulei sau Pintilie, Esrig şi Penciulescu, Mugur sau Şerban… Teatrul făcut în contextul "comunist" posedă încă şi acum o dimensiune epică, el e o "legendă" a cărei aură e întreţinută de părinţi şi de cărţi, de tardive şi episodice reîntoarceri ale unor regizori, dar mai ales de nostalgia unei "puteri" a teatrului care s-a afirmat eroic în contextul unei societăţi blocate. Spectacolele şi regizorii de atunci s-au transformat în referinţe exemplare, a căror amintire reactivează, parţial, o pasiune reînnoită pentru teatru. Ea are nostalgia forţei sale "mitice" de rezistenţă, ca şi a puterii exercitate de către regizorii autoritari. Dacă adversarul l-a contaminat, tot el i-a injectat apetitul revoltei. Seneca avea dreptate, dar, întotdeauna, consecinţele conflictului trebuie lucid evaluate. Contaminarea n-a fost doar malefică! Regizorul autocrat a fost regizorul revoltat.

Azi – observaţie care confirmă ipoteza avansată aici – dispariţia conflictului direct cu puterea autoritară a condus la dispariţia aproape generalizată a regizorului contaminat de conflictul care altădată i-a afectat atît de evident exerciţiul artistic. Tiranii scenei dispar odată cu tiranii politici! Cu excepţia celor puţini, ca Vasiliev de exemplu, care poartă în sînge stigmatele comunismului.

George Banu este teatrolog, profesor la Universitatea Paris III-Sorbonne Nouvelle şi colaborator la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris. Ultima carte publicată este Teatrul de artă, o tradiţie modernă (Editura Nemira, 2010).

Articolul a fot publicat în revista Dilema Veche.

Muzeul Prado din Madrid face noi descoperiri

Un nou tablou de Pieter Bruegel cel Bătrân (1525 - 1569) a fost autentificat de experţii muzeului Prado din Madrid, numărul picturilor recunoscute pe plan mondial realizate de acest renumit maestru flamand ajungând astfel la 41, a anunţat, joi, 23 septembrie, ministrul spaniol al Culturii, Angeles Gonzalez-Sinde.

Autentificarea acestui tablou, intitulat "Vino de la Fiesta de San Martín", este "un eveniment excepţional", consideră ministrul spaniol, reamintind că "există doar 40 de tablouri de Pieter Bruegel cel Bătrân cunoscute în lume, iar acesta va fi cel de-al 41-lea", informează AFP.

Muzeul madrilen se află în negocieri cu proprietarii tabloului - ale căror nume nu au fost făcute publice - pentru a cumpăra această pânză.

Muzeul Prado dispune de "o opţiune de cumpărare foarte avantajoasă", a declarat ministrul spaniol, precizând că proprietarii tabloului "preferă ca pânza să facă parte mai degrabă dintr-o colecţie publică spaniolă, decât să iasă din ţară sau să fie vândută unui colecţionar privat".

Conducerea muzeului Prado nu a dorit însă să comunice preţul unei astfel de achiziţii, totuşi ministrul spaniol al Culturii a afirmat că "toate eforturile" vor fi făcute pentru ca negocierile să se finalizeze cu un rezultat pozitiv.

Peisaj de iarnă cu patinatori şi cursă de păsări - Pieter Bruegel cel Bătrân

Muzeul Prado restaurează această pictură încă din luna februarie şi a putut să o autentifice cu ajutorul unor radiografii, care au relevat prezenţa câtorva fragmente din semnătura lui Pieter Bruegel cel Bătrân în partea de jos a tabloului.

Această autentificare este cu atât mai remarcabilă, cu cât este vorba de unul dintre cele mai mari tablouri ale renumitului maestru flamand - 148 centimetri x 270,5 centimetri -, iar acesta a folosit o tehnică specială, la care a apelat foarte rar, numită "tempera", ce utilizează o emulsie de clei în locul clasicului ulei pentru a lega pigmenţii.

Tabloul, descris de surse din muzeul Prado, ca "un fel de turn Babel alcătuit din băutori de vin", necesită încă "alte nouă luni de restaurare", a precizat Pilar Silva, directoarea departamentului de pictură flamandă din cadrul muzeului Prado.

Dacă această achiziţie se va concretiza, muzeul Prado va deveni proprietarul a două tablouri realizate de Pieter Bruegel cel Bătrân, cealaltă pânză a maestrului flamand ce este expusă deja în instituţia madrilenă fiind "El triunfo de la muerte/ Triumful morţii".

Opere de Jean Cocteau, vândute la licitaţie pentru peste 500.000 de euro

O colecţie de desene, pasteluri şi vase din ceramică realizate de Jean Cocteau a fost vândută pentru suma totală de 430.000 de lire sterline (505.808 euro) la o licitaţie organizată de casa Bonhams, joi, 23 septembrie, la Londra, informează AFP.

Cel mai mare preţ - 48.000 de lire sterline (56.470 euro) - a fost obţinut de "Jeune Fille de Milly", un tablou pictat în 1951 de acest artist polivalent.

O altă pânză, "Les Gémeaux", a fost vândută pentru 15.600 lire sterline (18.340 euro), iar pastelul "Le Clown au Chapeau Rouge" a fost achiziţionat cu suma de 14.400 lire sterline (16.930 euro).

Portretele făcute de Jean Cocteau unor celebrităţi ale epocii, precum Pablo Picasso, Serghei Diaghilev şi Charlie Chaplin, şi-au găsit şi ele cumpărători.

Jean Cocteau, cunoscut mai degrabă pentru talentul său de cineast, dramaturg şi romancier, era şi un bun desenator şi pictor. Caricaturile şi schiţele sale ironice se încadrează perfect în curentul artistic de la început de secol al XX-lea.

În total, din cele 95 de obiecte făcând parte din colecţia Wunderman au fost vândute 82.

Severin Wunderman, decedat în 2008, proprietarul fabricii de ceasuri de lux Corum, era considerat cel mai important colecţionar al operelor lui Jean Cocteau. El îşi decorase în întregime, de la podea până la plafon, cu desenele lui Cocteau o cameră din castelul său din Montfort, de pe Coasta de Azur.

Jean Cocteau, poet, scriitor, dramaturg, grafician şi cineast, s-a născut pe 5 iulie 1889 într-o familie burgheză dintr-un orăşel de lângă Paris. Tatăl său, avocat şi pictor amator, se sinucide când Cocteau avea 9 ani. La 15 ani, el pleacă de acasă - nu este interesat de şcoală şi nu-şi ia bacalaureatul. La 19 ani, îşi publică primul volum de poeme, "La Lampe d'Aladin", devenind cunoscut în cercurile artistice boeme drept "prinţul frivol". Face parte dintr-un grup de intelectuali, alături de Marcel Proust, André Gide şi Maurice Barrès. Fascinat de Serge de Diaghilev, colaborează cu acesta la baletul "Parade" (1917). Prietenia cu scriitorul Raymond Radiguet îi influenţează viaţa şi opera, iar după moartea acestuia cade pradă opiumului. Urmează o perioadă de dezintoxicare.

Ca cineast, contribuie la introducerea suprarealismului în cinematografia franceză, influenţând genul Noului Val. Opera sa - care, aşa cum mărturiseşte, este în primul rând una poetică - se caracterizează prin trei succese remarcabile: "Les Enfants terribles" (roman, 1950), "Les Parents terribles" (piesă de teatru, 1929) şi "Frumoasa şi bestia" (film, 1946).

Cocteau moare la 11 octombrie 1963, la vârsta de 64 de ani, în urma unei crize cardiace.

Toamna se numără.. cosmonauţii

Spectacolul "Ultimul mesaj al cosmonautului pentru femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică" va deschide, în 2 octombrie, stagiunea 2010-2011 a Teatrului Naţional Cluj, transmite MEDIAFAX.

Potrivit unui comunicat de presă transmis, joi, de Teatrul Naţional Cluj, deschiderea stagiunii 2010-2011 va avea loc în 2 octombrie, de la ora 19.00.

Spectacolul "Ultimul mesaj al cosmonautului pentru femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică", de David Greig, traducerea Laura Poantă, este regizat de Radu Afrim.

Decorurile şi costumele sunt realizate de Adriana Grand, iar prelucrarea video îi aparţine lui István Szakáts.

Din distribuţie fac parte Ramona Dumitrean, Irina Wintze, Ovidiu Crişan, Ionuţ Caras, Miriam Cuibus, Cristian Rigman, Cornel Răileanu.

Regizorul Radu Afrim spune despre spectacol că este unul care nu răspunde la întrebări, ci preferă să le ridice.

"Noţiunile mele despre cosmos sunt haotice. Nici în legătură cu cele pământeşti nu pot să vă dau prea multe răspunsuri. Vă pot pune în schimb câteva întrebări despre ambele. Asta fac cu acest spectacol", afirmă Afrim, citat în comunicat.

Spectacolul va avea loc în 2 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Naţional Cluj.

Cel mai bun trailer de film din 2010

Festivalul Internaţional "Seri cu orgă la Sala Radio", în perioada 1 - 11 octombrie, la Bucureşti

Festivalul Internaţional "Seri cu orgă la Sala Radio" se va desfăşura în perioada 1 - 11 octombrie, la sala de concerte "Mihail Jora" din Bucureşti, şi va cuprinde nouă concerte şi recitaluri susţinute de solişti de talie internaţională pe cea mai mare orgă din România, informează Radioul Public.

Orga Sălii Radio - cea mai mare din România (7.420 de tuburi) - va fi vedeta primei ediţii a acestui festival, organizat de Direcţia Orchestrelor şi Corurilor.

În cadrul festivalului, artiştii români şi internaţionali vor cânta exclusiv pe impresionantul instrument al Sălii Radio.

Evenimentul va cuprinde nouă concerte şi recitaluri susţinute de solişti de talie internaţională, printre care Ilse Maria Reich şi Martin Schmeding (Germania), Andrzej Chorosinski (Polonia), Hana Bartosova (Cehia), Ursula Philippi, Olga Babadjian, Marcel Costea şi Dan Racoveanu (România).

Festivalul internaţional "Seri cu orgă la Sala Radio" va debuta pe 1 octombrie - Ziua Internaţională a Muzicii -, la ora 19.00, cu "Misa de orgă" de J. S. Bach, în interpretarea renumitei soliste Ilsa Maria Reich, urmată de recitalul lui Marcel Costea, de la ora 21.00.

Originară din Sibiu, Ilse Maria Reich a studiat orga la Praga, cu Jiri Rheinberger, la Essen, cu Gisbert Schneider, şi la "Hochschule für Musik und Theater" din Hanovra, cu Ulrich Bremsteller. Afirmată ca o valoroasă organistă în România, cu participări la festivaluri internaţionale, ea s-a impus - după emigrare în 1988 - şi în Germania, datorită vocaţiei sale autentice.

În 1990, ea a înfiinţat la Rottenburg o şcoala de muzică - care are astăzi 500 de elevi -, pe care a condus-o timp de 18 de ani. Ca dirijor de cor şi de orchestră a mers în turnee cu ansamblurile şcolii în Africa de Sud, Italia, România, Cehia şi China. Pe parcursul mai multor ani, Ilse Maria Reich a pregătit şi a făcut posibilă colaborarea dintre corul şcolii "Chorgemeinschaft der Städtischen Musikschule" şi Orchestra de Camera Radio în cadrul mai multor concerte vocal-simfonice.

Sala de concerte "Mihail Jora" din Bucureşti are cea mai bună acustică dintre toate sălile de concerte simfonice româneşti şi adăposteşte una dintre cele mai mari orgi din Europa. Ambele au fost renovate, pentru prima oară după 50 de ani, în vara anului 2009, în pauza dintre stagiuni. Orga Sălii Radio a fost inaugurată, în data de 16 martie 2010, printr-un concert susţinut de Jennifer Bate în sala "Mihail Jora".

Biletele pentru festival vor putea fi achiziţionate de la casa de bilete a Sălii Radio şi prin reţeaua Eventim, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online, de pe www.eventim.ro.

Coproducătorul evenimentului este TVR Cultural, iar parteneri sunt Fundaţia Vodafone România, Centrul Ceh, Institutul Polonez Bucureşti şi Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca.

Zeci de piese vor fi prezentate în cadrul Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea

Zeci de piese de teatru vor fi prezentate în cadrul Festivalului de Teatru Scurt care se va desfăşura, în perioada 25 septembrie - 2 octombrie, la Oradea, acestea urmând să fie jucate pe străzi, în pub-uri sau chiar în autobuze, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Daniel Vulcu, directorul artistic al Teatrului de Stat Oradea şi totodată directorul Festivalului de Teatru Scurt 2010 (FTS), a declarat, marţi, într-o conferinţă de presă, că sâmbătă va debuta cea de-a 16-a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt, care se va desfăşura în cadrul festivalului Toamna Orădeană.

"Am reuşit să convingem autorităţile că este foarte bine să organizăm acest Festival de Teatru Scurt, chiar pe vreme de criză. O premieră este faptul că am reuşit nu doar să convingem autorităţile, ci şi sponsorii să vină", a spus Vulcu.

La rândul său, criticul Mircea Morariu, selecţionerul unic al FTS, care îşi va lansa în cadrul festivalului şi cartea "2009, un an teatral aşa cum l-am văzut", a afirmat că a inclus în program atât piese jucate în anul 2009, cât şi în 2010.

"Veţi vedea 28 de spectacole, din cele care reprezintă selecţia oficială şi pentru care îmi asum într-o măsură răspunderea", a afirmat Morariu.

Acesta a subliniat că programul va fi unul diversificat, cu piese de succes.

"Am dorit să demonstrăm că teatrul este viu, în pofida situaţiei de criză, şi că se produc în continuare spectacole importante", a subliniat acesta.

Morariu a precizat că ediţia de anul acesta aduce în faţa orădenilor actori consacraţi şi îndrăgiţi precum Mircea Diaconu sau Alexandru Repan, dar şi trupe de teatru renumite sau mai puţin cunoscute, din toată ţara. Printre alţii, vor sosi la Oradea Teatrul Nottara şi Teatrul de Comedie din Bucureşti.

În plus, piesele se vor juca în locuri neconvenţionale: pe stradă, în pub-uri ori chiar în autobuze.

Evenimentul va cuprinde şi concerte, lansări de carte, prezentări de modă sau recitaluri de muzică şi poezie.

"Pentru prima oară, Festivalul Teatrului Scurt va avea un film, realizat de TVR", a afirmat Morariu.

Alin Mihon, directorul executiv al Agenţiei Manifest, care s-a implicat în promovarea evenimentului, a declarat, la rândul său, că o altă premieră pentru Oradea va fi faptul că sub Pasajul Vulturul Negru din municipiu vor avea loc un carnaval, o paradă de costume de teatru, dar şi ateliere interactive şi expoziţii de obiecte hand made.

Tot pentru prima oară în oraşul de pe Criş un operator de telefonie mobilă va comunica utilizatorilor săi programul FTS prin SMS.

Pe de altă parte, viceprimarul Gheorghe Carp a declarat, în aceeaşi conferinţă de presă, că la ediţia următoare Primăria Oradea va sprijini ideea directorului festivalului Daniel Vulcu de a face din FTS un festival internaţional.

"În bugetul pentru anul viitor vom încerca să cuprindem bani pentru ca acest festival să devină internaţional", a declarat Carp.

Festivalul de Teatru Scurt este singurul festival dedicat piesei într-un act din România, fiind o manifestare culturală care a debutat în 1976.

Anul acesta, deschiderea oficială va avea loc în 25 septembrie, de la ora 18.00, la Sala Studio, cu piesa "Girodina", susţinută de actorii Teatrului de Stat Oradea.

Herta Müller: Reacţia mea la statutul de informator al lui Pastior - întâi spaimă, apoi compasiune

Herta Müller a declarat, într-un interviu recent acordat Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), că, după ce a aflat de statutul de informator al lui Oskar Pastior, a avut iniţial o reacţie de spaimă - "era ca o palmă şi o furie" -, apoi de compasiune, care s-a transformat ulterior în tristeţe.

Potrivit unei dezvăluiri din presa germană, poetul Oskar Pastior - a cărui detenţie de cinci ani într-un lagăr sovietic din anii '50 constituie subiectul celui mai recent roman ("Leagănul respiraţiei", tradus de curând la Editura Humanitas Fiction) al laureatei premiului Nobel Herta Müller - a fost informator al Securităţii între 1961 şi 1968, anul în care a cerut azil politic în Republica Federală Germană.

După cum rezultă din dosarul cercetat recent la CNSAS, la întoarcerea sa din lagăr, Pastior a fost pus sub urmărire de Securitate şi, fiind ameninţat cu închisoarea pentru homosexualitate şi pentru "poezii antisovietice", a ajuns să semneze un angajament ca informator, sub numele "Otto Stein". Cu toate acestea, deocamdată cel puţin, în dosar, în afara angajamentului, nu s-a găsit nici o notă informativă semnată de poetul german născut în România.

Interviul scriitoarei Herta Müller a apărut în ediţia din 18 septembrie a publicaţiei Frankfurter Allgemeine Zeitung şi a fost tradus în limba română de Alexandru Al. Şahighian.

Întrebată de FAZ când a aflat că Oskar Pastior a lucrat pentru Securitate şi care a fost reacţia sa, Herta Müller a răspuns: "Atunci când după moartea lui Oskar Pastior s-a făcut ordine în locuinţa lui, printre nenumărate hârtii s-au găsit şi câteva notiţe: că la venirea lui aici, în 1968, li s-a destăinuit fără rezerve autorităţilor germane. «Am făcut tabula rasa», scrie el. Mi-am zis încă de-atunci c-o fi avut ceva de destăinuit. Conţinutul era enigmatic. În urmă cu câteva săptămâni am aflat apoi de la Stefan Sienerth, un istoric din München, originar şi el din Transilvania, despre informatorul Oskar Pastior. Descoperise dosarul lui. Drept care Fundaţia Oskar Pastior a decis să clarifice lucrurile. Ernest Wichner s-a dus la Bucureşti la CNSAS pentru a citi dosarul".

"Prima mea reacţie a fost spaima. Era o palmă, şi furie. Pe măsură ce Sienerth, iar acum Ernest Wichner îmi relatau cu precizie crescândă detaliile, mă treceau toţi fiorii", a povestit Herta Müller. "Dosarul e un tablou sumbru al anilor '50 şi '60. Închisorile erau ticsite. Reîntors din lagăr, Pastior muncea într-o fabrică de lăzi, acolo fusese salahor, acum putea în sfârşit să urmeze facultatea la Bucureşti. Voia să se reîntoarcă la normalitate, să-şi ia - cu o îndărătnicie istovită, de neclintit - viaţa în propriile mâini. Dar din nou viaţa i-a fost confiscată. Dosarul arată cum îl pândeau de pretutindeni. Mai mulţi profesori de la facultate îl iscodesc şi ei. Strădaniile principalului său urmăritor vor culmina cu un denunţ. Rapoartele acestuia sunt atât de infame că te-nfiori. Era homosexual, ca Pastior. Te-ntrebi dacă nu cumva e vorba de o răzbunare din motive personale", a continuat scriitoarea.

"După ce-a supravieţuit lagărului de muncă, Pastior a ajuns duşman al statului fiindcă cei cinci ani de chin l-au făcut să scrie vreo şapte poezii despre cele pătimite acolo - avea o mare nevoie lăuntrică să le scrie. Aceste poezii despre lagăr au fost laţul în care l-au prins: «antisovietice» - atât şi era de-ajuns. Pentru a scăpa de arestare, Pastior a semnat angajamentul de informator. Reîntors din lagăr, nu a ajuns să fie un om liber, ci pradă", a declarat Herta Müller.

"A doua mea reacţie la informatorul Pastior a fost de compasiune. Şi cu cât sucesc mai mult detaliile pe-o parte şi pe alta, cu-atât mai mult ea se transformă în tristeţe", a mărturisit Muller.

De asemenea, scriitoarea spune că Pastior nu i-a spus niciodată că ar fi colaborat cu Securitatea, nici măcar în timpul lucrului împreună pentru cartea "Leagănul respiraţiei". "Mi-a spus că, după întoarcerea acasă din lagăr şi în toţi anii de după aceea, a trăit zi de zi ca un om hăituit, de frică să nu-l aresteze ca homosexual. Mereu erau prinşi homosexuali pe care el îi ştia. Asta mi-a spus-o deseori. Dar niciodată că din cauza unor poezii despre lagăr ajunsese să fie luat la ochi. Nu vorbeam decât despre miile de amănunte ale vieţii cotidiene din lagăr. Şi asta într-adevăr era mai mult decât de-ajuns. Era atât de istovitor pentru el, încât deseori îmi făceam griji că nu va reuşi să reziste acestei precizii pe care el însuşi şi-o impunea. Dar amintirile erau pentru el o necesitate - precizia aproape monstruoasă a imaginilor din lagăr îi bântuia creierul de şaizeci de ani. Acum putea, în sfârşit, mărturisi că lagărul încă i se mai zvârcoleşte în cap. Într-atât de mult îşi dorea ca această ticăloşenie să fie odată descrisă", spune Herta Muller.

Scriitoarea mai spune că îi reproşează lui Pastior faptul că nu i-a spus de acest angajament: "Ar fi trebuit s-o spună. Nu i-au lipsit ocaziile de a o face, au existat tot timpul, de fiecare dată. Tăcerea lui a fost pesemne o decizie limpede. Şi cred că această decizie era de un ordin general şi că data cu mult dinaintea prieteniei noastre. Iar lucrurile cu pricina n-aveau nimic de-a face cu mine şi cu perioada trăită de mine în România: eram un copil de şapte ani atunci când Pastior a devenit informator. Cine ştie, poate că la oribila enormitate a lagărului n-a vrut s-o mai adauge şi pe cealaltă".

"Când judecăm ce a făcut Oskar Pastior, e important să ştim că la imigrarea lui în Germania li s-a destăinuit autorităţilor. A trebuit să se elibereze de această povară distructivă ca să poată respira liber, ca să-şi găsească un nou început. L-a silit s-o facă scârba pe care-o resimţea. Dar e foarte probabil că majoritatea informatorilor n-au făcut aşa ceva la venirea lor în Germania, ba unii din ei, ajunşi în Vest, chiar au continuat să fie în «serviciu comandat». Poate că spovedania lui Pastior a fost una de conformitate administrativă, dar e absolut cert că toate astea l-au chinuit neîncetat. Iar pe femeia care fusese arestată - doar aparent, cum reiese azi din dosar, din cauza poeziilor lui Pastior despre lagăr -, pe această femeie Oskar Pastior a căutat-o şi vizitat-o în Germania imediat după sosirea lui aici şi a vorbit cu ea despre cele întâmplate. Una din notiţele lui o consemnează. Şi la fel cu spovedania lui administrativă, acest fapt este şi el important în felul cum îl judecăm pe informatorul Pastior. Perfidia cu care l-au lăsat să creadă toată viaţa că poeziile lui despre lagăr ar fi dus la arestarea femeii – această perfidie e de-a dreptul diabolică. E limpede că un om ca Pastior n-a putut niciodată să se debaraseze de aşa ceva! Sunt sigură că el şi-a dus absolut singur toată povara şi că n-a vorbit cu nimeni despre asta", mai spune scriitoarea.

De asemenea, Herta Müller spune că Pastior nu era, din punctul său de vedere, "un turnător zelos", fiind omul "cel mai scrupulos" pe care îl cunoaşte. "Nu mi-l pot închipui pe Pastior ca pe un turnător zelos - pentru el asta era calvar curat. Este omul cel mai scrupulos pe care-l cunosc. Era prea scrupulos să spună că vinovăţia lui era moderată şi avea prea puţine motive să spună că era grea. Asta explică poate şi tăcerea lui", spune scriitoarea.

Întrebată dacă ea crede că faptul că s-a aflat de activitatea lui de informator va modifica perspectiva asupra operei sale literare, Herta Muller spune: "Îmi spunea că în lagăr limba pe care-o vorbea i s-a sfărâmat. Ei da, acum ştiu că limba lui Pastior s-a sfărâmat nu doar o dată, ci şi o a doua oară. Simţi din textele lui cum existenţa e pusă la strâmtoare. Şi-a recuperat eul propriu travestind şi dezgolind cuvintele. Vulnerabilitatea umorului lui Pastior, amuzamentul cu gustul amărăciunii - acum ştiu că la cântarul lor trag două greutăţi".

Totodată, Muller spune că tot ce a aflat acum despre Oskar Pastior îi "întregeşte" imaginea despre omul Oskar Pastior. "Pe informatorul Oskar Pastior îl judec după aceleaşi criterii ca şi pe ceilalţi informatori din dosarul meu. Numai că ajung la un alt rezultat. Dacă ar mai trăi Pastior, de câte ori m-aş duce la el, aş insista de fiecare dată să-şi citească dosarul şi să scrie el însuşi despre asta. Dar de fiecare dată aş face-o strângându-l în braţe", concluzionează Herta Müller.

Scriitoarea Herta Müller va veni la Bucureşti pe 27 şi 28 septembrie, când Humanitas va lansa o serie de autor care îi este dedicată, în cadrul unei ample campanii ce marchează 20 de ani de la fondarea editurii.

Herta Müller s-a născut pe 17 august 1953, la Niţchidorf, lângă Timişoara. De la data stabilirii ei în Germania, Müller a fost distinsă cu numeroase şi importante premii germane şi internaţionale. Printre acestea se numără premiile Ricarda Huch (1987), Kleist (1994) şi Joseph Breitbach (2003), premiul european Aristeion (1995) şi IMPAC Dublin Literary Award (1998). Scriitoarea este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie (din 1995) şi, de-a lungul anilor, a fost nominalizată de trei ori la Premiul Nobel pentru Literatură, premiu care i-a fost decernat în 2009, pentru "densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor". Printre romanele publicate de Herta Müller se numără"Regele se-nclină şi ucide", "Animalul inimii", "Este sau nu este Ion", "Children of Ceauşescu", "The Passport", "Nadirs" şi altele.

Oskar Pastior, câştigător al prestigiosului premiu literar german Georg-Büchner, în 2005, a murit în 2006, la vârsta de 78 de ani. Născut în 1927, în comunitatea germană din România, Pastior a fost deportat în 1945 în Uniunea Sovietică la muncă forţată. A revenit în România în 1949, unde a făcut studii de germană. A profitat de o vacanţă la Viena, în 1968, pentru a fugi definitiv în Vest. Reprezentant al liricii la frontiera absurdului, Pastior a fost influenţat de poezia fonică a dadaiştilor, de teoriile matematice ale lui Oulipo şi de literatura născută din constrângeri. Traducător al lui Tristan Tzara, Pastior este autorul operei experimentale inspirate din dadaism "Lautmalereien".

O moarte politizată

Dupa ce guvernul Boc a aruncat (şi) breasla actorilor în mocirla unei sărăcii fără precedent, tupeul celor din cabinetul Pinguin nu cunoaşte margini sau ruşine.

Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Kelemen Hunor, îşi exprimă regretul faţă de decesul actorului Horia Şerbănescu, subliniind faptul că artistul a fost "o figură emblematică a teatrului românesc de revistă", care i-a făcut pe oameni să zâmbească şi "le-a mângâiat sufletele".

"Am primit cu o mare tristeţe vestea dispariţiei dintre noi a lui Horia Şerbănescu. Şi este, parcă, o tristeţe mai amară când ne gândim că, timp de peste şase decenii, Horia Şerbănescu a înveselit, cred, milioane de oameni. Şi a făcut-o în vremuri în care râsul era, din principiu, considerat subversiv. Horia Şerbănescu a fost o figură emblematică a teatrului românesc de revistă, a jucat, cu succes, şi teatru clasic, a avut interpretări memorabile în film şi la televiziune. Aş dori, însă, să subliniez prezenţa sa, în întreaga sa carieră, duminică de duminică, la emisiunile radioului naţional. Timbrul inconfundabil al vocii sale şi umorul de o factură deosebită se asociază şi azi, în memoria multor generaţii, cu după amiezile duminicale petrecute în familie, în jurul aparatului de radio.

I-a făcut pe oameni să zâmbească, le-a descreţit frunţile, le-a mângâiat sufletele… Este opera de o viaţă a lui Horia Şerbănescu! Dumnezeu să-l odihnească în pace!", se indică în comunicatul remis MEDIAFAX de Kelemen Hunor.

Actorul Horia Şerbănescu a murit duminică, la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, la vârsta de 86 de ani, în urma unei lungi suferinţe provocate de o boală cronică, în stadiu terminal.

Horia Şerbănescu va fi înmormântat marţi, la ora 12.00, la Cimitirul Bellu din Capitală.

Horia Şerbănescu (16 martie 1924 - 19 septembrie 2010) a fost un popular actor bucureştean, activând atât pe scena teatrului de revistă şi de comedie, cât şi în televiziune. El a deţinut, de asemenea, câteva roluri în filme.

Şerbănescu a debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, în rolul regelui Mihai din spectacolul "Miss Revista". Atunci a fost descoperit pe scena de la Cărăbuş de regizorul Paul Gusti, care l-a adus la Teatrul Național în rolul Statu Palmă Barbă Cot din "Rodia de Aur", spectacolul fiind primul de acest gen transmis la Radiodifuziunea Română. Astfel, Horia Şerbănescu a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.

Horia Şerbănescu a jucat pe scena Teatrului din Sărindar, condus de Tudor Muşatescu, şi pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, ulterior transferându-se la Teatrul Victoria. A cunoscut primul mare succes la Grădina Volta Buzeşti, cu rolul din spectacolul "Profesorul de franceză", de Tudor Muşatescu.

A format cupluri artistice cu Emil Popescu, dar şi cu Radu Zaharescu, alături de care a cunoscut succesul în teatrul de revistă, la "Cărăbuşul" lui Constantin Tănase. Tot alături de Radu Zaharescu a format unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute în momentele difuzate de Televiziunea Română.

A jucat în filme de televiziune precum "Directorul nostru" (1955), "Telegrame" (1959), "Politică şi delicatese" (1963) sau "Mofturi 1900" (1964). În teatru a deţinut roluri în spectacole precum "Pe aripile Revistei", "Trei Căluşari", "Vitamina M... Muzica!", "Horia şi Radu îşi asumă riscul", "Cu muzica e... de glumit!", "Carnaval la Tănase", "Nepotul domnului prefect".

Proiectele care vor reprezenta România la Bienala de la Veneţia 2011, finanţate cu 740.000 de lei

Proiectele care vor reprezenta România la Bienala de Artă de la Veneţia din 2011, urmând a fi expuse în Pavilionul naţional şi la Institutul Român de Cultură din Veneţia, vor fi finanţate cu o sumă totală estimativă de 740.000 de lei, informează Ministerul Afacerilor Externe.

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (MCPN), Ministerul Afacerilor Externe (MAE) şi Institutul Cultural Român (ICR) lansează Concursul pentru selectarea proiectelor care vor reprezenta România, în categoria Partecipazioni Nazionali, la cea de-a 54-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia, desfăşurată în perioada 4 iunie - 27 noiembrie 2011. Proiectele câştigătoare vor fi anunţate pe 10 decembrie 2010, urmând să fie prezentate la bienală în două spaţii expoziţionale: Pavilionul României din Giardini di Castello şi Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică (IRCCU) de la Veneţia.

MCPN va asigura finanţarea expoziţiei din Pavilionul naţional din Giardini di Castello, luând ca reper suma de 600.000 de lei alocată în anul 2009 proiectului ce a reprezentat România la cea de-a 53-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia, cu menţiunea că această sumă poate fi diminuată sau majorată în funcţie de bugetul alocat Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional pentru anul 2011.

Institutul Cultural Român va asigura finanţarea expoziţiei din Noua Galerie a IRCCU, având prevăzută o sumă maximă de 140.000 de lei.

Totodată, ICR (prin Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia) va asigura, din bugetul propriu, finanţarea tipăririi catalogului participării României la eveniment, sub forma unui număr special al publicaţiei Quaderni della Casa Romena di Venezia.

Concursul se adresează autorilor individuali şi asociaţiilor/ organizaţiilor nonguvernamentale de profil, care pot propune proiecte atât pentru Pavilionul României din Giardini di Castello, cât şi pentru Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia. Termenul limită de înscriere este 3 decembrie, ora 14.00.

Din comisia de jurizare vor face parte: un comisar numit de MCPN, un vicecomisar numit de MAE şi ICR, curatorul unei ediţii anterioare, doi specialişti internaţionali numiţi de ICR şi doi specialişti români numiţi de MCPN. Comisarul şi vicecomisarul vor puncta doar fezabilitatea proiectelor.

Echipele câştigătoare vor fi responsabile de obţinerea cofinanţărilor, în cazul în care bugetul proiectului depăşeşte sumele alocate de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (pentru expoziţia din Pavilionul naţional din Giardini di Castello) şi, respectiv, Institutul Cultural Român (pentru expoziţia din Noua Galerie a IRCCU).

Curatoarea ediţiei din 2011 a Bienalei de Artă de la Veneţia este Bice Curiger, istoric şi critic de artă şi curatoarea muzeului de artă contemporană Zurich Kunsthaus din 1993. Tema acestei ediţii urmează să fie comunicată pe site-ul oficial, www.labiennale.org.

Anul trecut, România a fost reprezentată la Bienala Internaţională de Artă de la Veneţia de proiectul "Seducţia Intervalului", semnat de artiştii Ştefan Constantinescu, Andrea Faciu şi Ciprian Mureşan şi de curatoarea Alina Şerban. Tema celei de-a 53-a ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia, aleasă de curatorul acesteia, Daniel Birnbaum din Germania, a fost "Making Worlds".

Despre cronicari sau critici?

Am citit un interviu cu Dragoş Buhagiar despre teatru şi lumea lui. Dacă nu ştiaţi, pe maestrul Buhagiar, nu îl dau pe spate criticii de teatru. Reproduc aici un fragment din interviul cu pricina pornind de la întrebarea "cât contează sau vă influenţează în vreun fel reacţiile publicului de specialitate, ale criticilor?"

Vă mărturisesc că nu. Nu o spun cu bucurie şi nici cu infatuare. Nu, pentru că aprecierile sunt superficiale. Când o să văd o analiză cu referinţe, chiar şi cu interpretările personale, n-o să am nici o problemă. S-a mai întâmplat, mai sunt vreo două persoane, aşa, care mai scriu câte ceva… Eu vreau să văd că plasează spectacolul din punct de vedere plastic, pentru că noi nu lucrăm aşa, pe cer, ci ne raportăm la un curent artistic, la un fenomen plastic, la ceva. Fiecare spectacol e o temă de culoare, de proporţii. Când o să văd analizate lucrurile, şi nu aprecieri de genul "această idee a avut-o regizorul şi n-a avut-o scenograful", "e o idee bună", "e o idee proastă", "excelent decorul"…

Ceea ce nu înseamnă că impresiile trebuie să fie neapărat pozitive. Ele pot fi şi negative, dar trebuie judecate strict în funcţie de o anumită structură, de un anumit spaţiu, nu pe găşti. Teatrul românesc, la ora asta, e format din găşti. Sunt regizori în jurul cărora gravitează omuleţi, ca la constelaţii, pentru că le e uşor să se ia după trei steluţe ofilite. După părerea mea, persoanele specializate în critică trebuie să fie, la rândul lor personalităţi cu puncte de vedere, independente – ştiu că sună ideal – şi să aibă, ca şi creatorii, demnitate, să-şi asume nişte afirmaţii.

La un moment dat am vrut să-mi pun la bătaie nişte spectacole, unele pe care le consider foarte proaste, altele mediocre şi câteva bune. Am făcut multe mediocre şi puţine foarte proaste sau foarte bune, să zicem. Am vrut să fac un fel de workshop în care să le discutăm, să învăţăm să analizăm un spectacol eu şi ceilalţi.

Am făcut propunerea Senatului UNITER, le-a sunat foarte bine, inclusiv cronicarilor din Senat, şi poate o să găsim ceva bănuţi şi un spaţiu pentru aşa ceva.

Să revenim. A existat, de exemplu, un comentariu care susţinea că scenografia mea pentru "Toţi fiii mei" de la Naţionalul bucureştean este ca cea pe care a făcut-o Liviu Ciulei în spectacolul lui după aceeaşi piesă. Or, nu e deloc aşa. Primul lucru pe care-l face scenograful este să citească textul. Iar la Arthur Miller nu prea poţi face metamorfoze. E un autor care te obligă. Dacă spune se întâmplă "în spatele unei case", tu trebuie să faci o casă. Dar pădurea din Ostrovski sau alte păsărele nu poţi să faci. E drept, începi să te gândeşti la personaje, la cum erau şi la ce-ar fi putut avea, la cum putea să arate chestia. Eu am adus piscina pustie, care ar fi putut să însemne ceva. E doar un exemplu. Astfel de aprecieri "subţirele" sunt foarte uşor de demontat.

Aşadar, n-am cum să fiu influenţat, pentru că discuţiile sunt mult sub ştacheta pe care mi-am fixat-o eu. Chiar dacă nu-mi iese ceva, ştacheta e tot acolo. Cred că oamenii de teatru ar trebui să studieze istoria arhitecturii, istoria artei, istoria costumului. Sunt obligatorii, măcar la un master. Altfel, nu putem vorbi. Noi, scenografii, ne asumăm nişte zone. Eu fac istoria artei din clasa a V-a. Îmi asum filiaţii şi afinităţi în ce fac, nu pornesc de la zero, ci de la o încărcătură.

Nici cu actorii nu e mai bine..

Eu mă simt liber şi iubit. Nu oriunde, e drept. Dacă mă duc la Bucureşti, se vor uita toţi suspect la mine şi se vor întreba "Ce-o mai fi vrând şi ăsta? Ce-o mai face?" Sau: "Aoleu! Ne cheamă la repetiţie! Nu ne putem duce la telenovelă. Ce ne facem?". Ce să vă spun? Că au fost cazuri în care mă rugam de actori să vină la probe? Să fim serioşi! E un tip de efort pe care nu mai sunt de acord să-l fac. Mai bine îmi iau cotiga după mine şi mă duc în oraşele unde se face teatru, ceea nu înseamnă că nu voi mai lucra în Bucureşti. În ianuarie-februarie o să lucrez cu Horaţiu, la Teatrul Metropolis, în condiţii contractuale. Metropolis nu are angajaţi, aşa că va fi mai uşor, n-o să dureze nu ştiu cât o achiziţie. La Sibiu şi la Timişoara m-am simţit ca acasă. La Iaşi, la fel. Ne înţelegem, ne apreciem, stăm împreună, e frumos.

Interviul a apărut în revista YORICK

Doliu în lumea divertismentului românesc

Actorul Horia Şerbănescu a murit duminică, 19 septembrie, la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, la vârsta de 86 de ani, în urma unei lungi suferinţe provocate de o boală cronică, a declarat pentru MEDIAFAX Bogdan Opriţa, purtătorul de cuvânt al spitalului.

Bogdan Opriţa a declarat că actorul suferea de o boală cronică în stadiu terminal, fără a da alte detalii.

Trupul neînsufleţit al lui Horia Şerbănescu va fi depus luni, 20 septembrie, în foaierul Teatrului "Constantin Tănase" din Capitală, actorul urmând să fie înmormântat marţi, la ora 12.00, la Cimitirul Bellu.

Horia Șerbănescu (16 martie 1924 - 19 septembrie 2010) a fost un popular actor bucureştean, activând atât pe scena teatrului de revistă şi de comedie, cât şi în televiziune. El a deţinut, de asemenea, câteva roluri în filme.

Şerbănescu a debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, în rolul regelui Mihai din spectacolul "Miss Revista". Atunci a fost descoperit pe scena de la Cărăbuș de regizorul Paul Gusti, care l-a adus la Teatrul Național în rolul Statu Palmă Barbă Cot din "Rodia de Aur", spectacolul fiind primul de acest gen transmis la Radiodifuziunea Română. Astfel, Horia Șerbănescu a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.

Horia Şerbănescu a jucat pe scena Teatrului din Sărindar, condus de Tudor Mușatescu, și pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, ulterior transferându-se la Teatrul Victoria. A cunoscut primul mare succes la Grădina Volta Buzești, cu rolul din spectacolul "Profesorul de franceză", de Tudor Mușatescu.

A jucat în filme de televiziune precum "Directorul nostru" (1955), "Telegrame" (1959), "Politică și delicatese" (1963) sau "Mofturi 1900" (1964). În teatru a deţinut roluri în spectacole precum "Pe aripile Revistei", "Trei Călușari", "Vitamina M... Muzica!", "Horia și Radu își asumă riscul", "Cu muzica e... de glumit!", "Carnaval la Tănase", "Nepotul domnului prefect".

Romeo şi Julieta deschide stagiunea 2010/2011 la Teatrul de Operetă din Bucureşti

Spectacolul "Romeo şi Julieta" deschide, pe 22 septembrie, la ora 19.00, stagiunea 2010/2011 a Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian" din Bucureşti, informează instituţia.

Tot în luna septembrie se vor juca şi operetele "Văduva Veselă" (25 septembrie), "Contesa Maritza" (26 septembrie) şi "Voievodul Ţiganilor" (30 septembrie).

Teatrul va relua titlurile curente, oferind o gamă variată de spectacole pentru toate gusturile şi vârstele: operetă ("Silvia", "Voievodul Ţiganilor", "Văduva Veselă", "Contesa Maritza"), musical ("Paris, mon amour", "Romeo şi Julieta", "Broadway - Bucureşti", "Cabaret"), teatru-dans ("Royal Fashion", "Urban Kiss") şi spectacole pentru copii.

Prima surpriză a sezonului teatral 2010/2011 este opereta "Liliacul", în regia lui Răzvan Ioan Dincă, titlu care revine astfel în repertoriul teatrului după o absenţă de şase ani. Compusă de Johann Strauss-Fiul, "Liliacul/ Die Fledermaus" este una dintre cele mai populare operete, bucurându-se de succes nu doar pe scena teatrelor de gen, ci şi pe cea a operei. Premiera oficială va avea loc în data de 4 noiembrie, în deschiderea celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical "Viaţa e frumoasă!".

Anul acesta, festivalul va avea loc între 4 şi 14 noiembrie şi va include o serie de spectacole şi evenimente de înaltă calitate: spectacole de operetă, musical şi teatru-dans, concerte de muzică clasică, pop, fado, cabaret şi underground, dar şi expoziţii, lansări de carte, ateliere şi proiecţii, reunind invitaţi din nouă ţări (Ungaria, Rusia, Cehia, Slovacia, Ucraina, Marea Britanie, Portugalia, Germania şi Franţa).

De asemenea, vor intra în repetiţii spectacolele "Maria de Buenos Aires", un spectacol de teatru-dans, regizat de Mario Radacovsky, după opera tango a lui Astor Piazzola, şi "Rebecca", un musical realizat în parteneriat cu Teatrul de Musical şi Operetă din Budapesta. Compus de Sylvester Lévay şi Michael Kunze şi având la bază romanul omonim al lui Daphne du Maurier, din 1938, "Rebecca" va fi regizat de Attila Beres.

Actorul Bruno Ganz, premiat de Academia de Film Europeană

Actorul elveţian Bruno Ganz va primi un premiu pentru întreaga carieră cu ocazia galei din 2010 a premiilor decernate de Academia de Film Europeană (EFA), care va avea loc pe 4 decembrie în oraşul estonian Tallinn, informează variety.com.

Bruno Ganz, a cărui carieră a debutat în anii '70 şi care a colaborat cu o serie de regizori germani de marcă, precum Werner Herzog, Volker Schloendorff şi Wim Wenders, s-a remarcat în filmele "Prietenul american/ Der Amerikanische Freund" (1977), în care a jucat alături de Dennis Hopper, "Nosferatu, fantoma nopţii/ Nosferatu: Phantom der Nacht" (1979), "Circle of Deceit", "Cerul Deasupra Berlinului/ Der Himmel über Berlin" (1987) şi în continuarea acestei pelicule, "In weiter Ferne, so nah!" (1993).

Ulterior, actorul elveţian a fost distribuit în comedia italiană "Pâine şi lalele/ Pane e tulipani" (2000), regizată de Silvio Soldini, în drama "Gruparea Baader Meinhof/ Der Baader Meinhof Komplex" (2008), de Uli Edel, şi în "Cititorul/ The Reader" (2008), de Stephen Daldry.

Rolul său memorabil din filmul "Ultimele zile ale lui Hitler/ Der Untergang", regizat de Oliver Hirschbiegel în 2004, în care l-a interpretat pe Adolf Hitler, şi o adevărată explozie de parodii inspirate din acest lungmetraj care au făcut furori pe internet i-au adus celebritatea pe plan internaţional.

În 2010, Bruno Ganz a fost ales preşedintele Academiei de film germane, funcţie pe care o împarte cu actriţa Iris Berben.

Nominalizările la premiile Academiei de Film Europene vor fi anunţate pe 6 noiembrie, la Festivalul European de Film de la Sevilla. Peliculele "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban, şi "Concertul", de Radu Mihăileanu, se află pe lista celor 46 de producţii europene eligibile pentru o nominalizare la ediţia din 2010 a premiilor Academiei de Film Europene, care va avea loc pe 4 decembrie, la Tallinn, în Estonia.

Anul trecut, "The White Ribbon", în regia lui Michael Haneke, a fost distins cu premiul pentru cel mai bun film european.

De Niro, Pacino şi Joe Pesci ar putea juca sub bagheta lui Scorsese

Al Pacino şi Joe Pesci s-ar putea alătura distribuţiei "The Irishman", un film biografic inspirat din viaţa presupusului asasin al liderului sindical Jimmy Hoffa, care va fi regizat de Martin Scorsese şi în care rolul principal va fi interpretat de Robert De Niro, informează allocine.fr.

Robert De Niro şi Al Pacino au jucat împreună în "Naşul II", "Obsesia/ Heat" şi "Crime justificate/ Righteous Kill", De Niro şi Joe Pesci au jucat împreună în "Băieţi buni/ Goodfellas" şi "Casino", iar colaborarea dintre De Niro şi Martin Scorsese este una dintre cele mai renumite din istoria cinematografiei mondiale.

Proiectul cinematografic "The Irishman" ar putea fi acela care i-ar aduce pentru prima oară împreună pe cei patru oameni de film pe aceleaşi platouri.

Deşi se ştia deja, de aproape doi ani, că regizorul Martin Scorsese şi actorul Robert De Niro vor colabora din nou cu ocazia turnării acestui film inspirat din viaţa lui Frank Sheeran, presupusul asasin al lui Jimmy Hoffa, presa internaţională a început să vehiculeze abia recent numele actorilor Al Pacino şi Joe Pesci în calitate de colegi de distribuţie ai lui De Niro.

Deocamdată, nu a fost anunţată data începerii filmărilor şi nici cea de lansare a filmului. În cazul ideal, Scorsese ar putea face din acest film următorul său proiect, odată încheiate filmările pentru "Hugo Chabrol", însă această informaţie nu a fost confirmată.

Nici forma viitorului lungmetraj nu a fost deocamdată stabilită. Potrivit presei americane, Robert De Niro şi-ar dori ca filmul să fie separat în două părţi - o adaptare clasică a romanului "I Heard You Paint Houses", ce prezintă asasinatele comise de Frank "The Irishman" Sheeran, despre care se spune că ar fi autorul a peste 25 de crime, iar partea a doua va fi un film într-un film, în maniera lui Fellini, care face trimitere la colaborările cinematografice dintre De Niro şi Scorsese.

Titlul romanului "I Heard You Paint Houses" se referă la o expresie argotică folosită în lumea mafiotă pentru a desemna contractele asasinilor profesionişti, indicând mai precis petele de sânge ale victimelor asasinate. Cartea a fost scrisă de Charles Brandt, care se împrietenise cu Sheeran cu puţin timp înainte de moartea acestuia, în 2003. Printre crimele pe care Sheeran i le-a mărturisit lui Brandt s-a numărat şi asasinarea lui Jimmy Hoffa, ordonată de şeful mafiot Russel Bufalino.

Actorul, regizorul şi producătorul Robert De Niro este considerat unul dintre cei mai talentaţi şi mai influenţi cineaşti din toate timpurile. Dublu câştigător al premiului Oscar, pentru rolurile din "Naşul: Partea II" (1975) şi "Taurul furios/ Raging Bull" (1981), De Niro a făcut multe alte roluri memorabile, în special sub bagheta regizorală a lui Martin Scorsese, în filme precum "Şoferul de taxi/ Taxi Driver" (1976), "Băieţi buni/ Goodfellas" (1990), "Promontoriul groazei/ Cape Fear" (1991) şi "Casino" (1995). El este, de asemenea, unul dintre fondatorii celebrului Festival Internaţional de Film Tribecca de la New York, înfiinţat în 2002.

Laureat al unui premiu Oscar, în 1993, pentru rolul din filmul "Parfum de femeie", şi nominalizat la alte şapte premii ale Academiei de film americane, Al Pacino a apărut recent în "Crime justificate"(2008), alături de Robert de Niro, şi în "Ocean's Thirteen - Acum sunt 13" (2007).

Joe Pesci a fost recompensat cu un premiu Oscar pentru rolul din "Băieţi buni" şi, cu excepţia unei apariţii scurte în "Agenţia secretă/ The Good Shepherd" (2006), în regia lui Robert de Niro, el nu a mai jucat în filme de la "Arma mortală 4" (1998).

Martin Scorsese este considerat unul dintre cei mai influenţi cineaşti americani contemporani, fiind autorul unor filme devenite clasice, precum "Taxi Driver/ Şoferul de taxi" (1976), "Raging Bull/ Taurul furios" (1980) şi "Goodfellas/ Băieţi buni" (1990). Câştigător al unor premii prestigioase în anii '70 - '80 - Globul de Aur, BAFTA, premiul Sindicatului american al regizorilor de film, Scorsese a fost recompensat cu premiul Oscar pentru regie abia în 2007, pentru filmul "The Departed/ Cârtiţa".