 |
| Petru Creția - Plăcerea |
Se poate susține că toți oamenii urmăresc plăcerea pentru că toţi doresc viața...
Însă întrebarea dacă dorim viața de dragul plăcerii sau plăcerea de dragul vieţii poate fi deocamdată lăsată fără răspuns. Tot ce putem spune este că apar prea legate între ele pentru a putea fi separate. Aristotel, Etică nicomahica, X, 5.
Nu putem nega că majoritatea marilor culturi au recurs la distincția falacioasă dintre suflet și trup, deosebindu-le net în esența lor, opunându-le chiar şi dând "sufletului" o prețuire pe care trupului i-o refuza cu dispreț.
Şi bine știm cu toții că multe idealuri morale sunt asociate cu mortificarea trupului, cu asceza, cu renunțarea la plăceri, în numele virtuților purificatoare ale suferinței trupești prin privațiune sau chiar prin tortură (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitentei).
Voi afirma, fără demonstrație (nu și-ar avea rostul aici), deci voi postula că trupul și sufletul sunt două fete ale aceleiași realități, că nu pot fi separate decât pentru comoditatea discursului şi pentru a pune accentul pe o funcție sau alta a aceluiași sine, care este trup-suflet, așa cum spațiul şi timpul sunt spatio-timp.
Nu vi s-a părut niciodată curios că Dante conferă sufletelor morților un fel de trup care nu e doar aparență şi simulacru, de vreme ce poate simți durerea şi implicit plăcerea?
Şi că același Dante se simte obligat să explice pe larg de ce, potrivit credinței creştine, ne vom înfățișa la Judecata de apoi cu trupul nostru cu tot?
Şi totuşi creștinismul se numără printre credințele care au dus cel mai departe distincţia dintre trup şi suflet, privilegiind sufletul.
Şi oare de ce, după cele mai întemeiate şi mai probe mărturii, unele stări provocate de niște substanțe halucinogene seamănă până la identitate cu stările de extaz?
Dar, până la extaz, nouă, muritorilor făcuți din suflet-trup, ni s-a dat plăcerea, toată scara plăcerilor.
Şi să nu se spună că plăcerea este a trupului, că este un ce trupesc.
Este la fel de imaterială şi de nevăzută că tot ce, tradițional, tine de suflet, că sufletul însuși.
Iar cine îşi numește trupul "fratele porc", distingându-l de sine şi disprețuindu-l cu oarecare tandră şi indulgentă condescendență uită ce abisuri de abjecție poate conține, sufletul uman".
Trupul, deși nu este pură natură, este inocent că orice realitate naturală. O realitate naturală fără care încă nu s-a văzut în lume suflet, nici spirit, cu toate elevațiile lor. Şi vorbind de natură ea a sădit în noi plăcerea, şi totodată suferința privării de ea, plăcerea de a mânca pentru a subzista, plăcerea de a iubi pentru a ne perpetua cumva şi dincolo de moarte.
De altfel, se știe că, în istoria vieții, iubirea și moartea sunt invenții relativ târzii, pline de fericite consecințe. Iar omul a făcut din înmulțire şi sex o feerie nesfârșită, care îi umple istoria. Şi chiar din alimentație, pe alocuri, a făurit o artă subtilă.
Şi fie pomenită aici şi joaca tuturor copiilor din lume, care, indiferent care i-ar fi rolul biologic, este însoțită de una dintre cele mai intense plăceri care se pot trăi în viaţă, cum se poate vedea numai privindu-le chipul, privirea, când se joacă, uneori până la extenuare.
Iar nouă, crescuţi din bucuria acestei plăceri vechi, având a trece prin zile şi ani, oare nouă nu ne este dată plăcerea de a auzi cum se stârneşte vântul printre arbori, răcoarea umbrelor adânci ale verii, mirosul zăpezii, priveliştea marii neîncetată?
Dar, chiar independent de considerații asupra gradului de elaborare a unei plăceri date, vom spune că, la un nivel oricât de frust, plăcerea, aşa cum stă la rădăcinile vieţii, este indispensabilă vieții şi că, pe deasupra oricărei plăceri determinate, gustul vieţii este dat de plăcerea în sine de a fi, care este mai mult decât suma plăcerilor date nouă, este manifestarea vitalităţii, a belşugului de viaţă care curge în vinele noastre şi ne leagă de viaţa lumii.
Şi chiar în sfera acţiunii: orice acțiune care izvorăște din libertatea noastră de a alege este însoţită şi stimulată de plăcerea de a o exercita. Iar plăcerea, o anumită formă intensă şi decantata de senzualitate, este implicită în cea mai pură contemplaţie.
Chiar Platon, în Banchetul, când vorbeşte de contemplarea Frumusețiica Formă sau Idee, presupune că nu ajungem până la ea decât trecând printr-o zonă tot mai largă şi mai înaltă de plăceri, corespunzând unor frumuseți tot mai abstracte.
Dar noi, refuzându-l pe Platon, vom prețui plăcerea care nu duce mai departe decât frumusețea dată nouă aici şi acum.
Iar frumusețea la rândul ei, oricum am analiza-o, nu poate fi despărțită de plăcere.
Nici chiar frumusețea cea mai abstractă, cea mai aparent depărtată de simțuri şi de dorințe.
Fără capacitatea mereu reînnoită de indiferent ce orgasm, lumea ar fi de nelocuit şi de neacceptat.
Ne-ar roade plictisul, ne-ar mânca urâtul, ne-am pierde într-o entropie letală. Până şi asceza este gândită ca un drum către extaz.
Iar elanul de viaţă care străbate viaţa (şi poate lumea în întregul ei) este ori voluptuos ori nul.
De aici, în chip paradoxal, şi faptul că plăcerea se poate întoarce, în anumite condiţii, împotriva vieţii.
Omul, nefiind pură natură, poate cădea în plăcere ca într-un abis şi să se piardă acolo.
Rupte din contextul lor, care este al întregii vieții şi al plăcerii globale de a fi, anumite plăceri pot deveni, cum știm, ucigașe.
Nu le cultivă decât acela care și-a pierdut măsura, deplinătatea omenească, cel a cărui vitalitate este cumva avariată, cel care nu mai e în stare să trăiască muzica atât de complexă a plăcerilor terestre şi îşi vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigat şi apoi moarte.
Şi, dacă ne gândim mai bine, chiar viciile, ca să folosim o terminologie desuetă, sau măcar o parte dintre ele, nu sunt altceva decât decontextualizarea unei plăceri şi trecerea ei în exces, lipsa de cooperare cu întregul plăcerilor care, bine practicate, pot deveni, sub ochii scandalizați ai asceţilor, nobile virtuţi.
Sau, oricum, nobile, deloc înjositoare însușiri ale omului deplin şi viu pe deplin.
Petru Cretia - Placerea
Trimiteți un comentariu