OF-ul corectitudinii

Calitatea de a fi corect şi-a pierdut farmecul în vremurile noastre.

Capacitatea de a fi corect nu mai este cultivată sau întreținută în ziua de azi.

Privind atent în jurul nostru vom observa cu ușurință că satisfacerea interesului imediat, elimină orice tip de corectitudine. Dictonul "Ce ție nu-ţi place, altuia nu face", nu mai operează în conștiința aproapelui nostru.

Am presupus că viața în afara dictaturii politice va reașeza la loc de cinste sensul dictonului pomenit.

Odată cu intrarea în bezna dictaturii economice s-a șters orice tip de corectitudine. Se zice şi, mai ales, se face orice compromis cu ideea de corectitudine. Binele propriu primează în dauna a orice s-ar putea apropia de reflexele corectitudinii. La nevoi mari depistăm o lipsă de scrupule pe măsură. Putem zice că s-a stabilit un raport direct proporțional între satisfacerea propriilor nevoi şi incorectitudine.

Chiar şi situațiile în care nu există, în mod obligatoriu, un conflict între scopul urmărit şi atitudinea de fair-play, se procedează identic. Este probabil, un soi de comoditate a conștiinței pentru cel "setat" în satisfacerea propriilor nevoi.

Tratând cu lejeritate orice problemă, un astfel de om face dovada unui handicap de conștiință. În cele mai multe cazuri se ajunge aici în lipsa unui sistem de valori. Iar valorile, oricât de bine definite şi structurate ar fi ele, nu se pot fundamenta în afara unui sistem.

Coagularea valorilor are loc numai într-un sistem izvorât din conștiință. Lipsa acestui instrument de valorizare umană împiedică manifestarea corectitudinii.

În general spunem, fără a exagera, că oamenii cu conștiință sunt şi corecți în relațiile cu semenii lor.

Să însemne asta şi că oamenii incorecți sunt lipsiți de conștiință? În general, cu riscul de a exagera, așa este. Cei lipsiți de conștiință sunt incorecți. E firesc, din moment ce nici un sistem de valori nu-i împiedică să fie adepții corectitudinii.

Nu de puține ori, viața ne împinge în situații limită în care a fi corect implică riscul de a pierde ceva sau pe cineva. Ne place, ori nu, suntem robii supraviețuirii şi avem în ființa noastră imboldul câștigului. Modul în care ne raportăm la valentele supraviețuirii şi ale câștigului ar fi corectitudinea. De aici şi greutatea de a pune în practică «fair-play-ul» în situații limită.

E un joc al vieții bazat pe asumarea riscurilor. Numai în situații limită putem testa corectitudinea. Pentru că frumusețea acestei calități umane e reliefată în momentele grele ale existentei noastre. Asemeni nufărului care este cu-atât mai frumos cu cât e mai dizgrațioasă mlaștina pe care plutește.

Într-o societate abrutizată de ideea profitului şi a morții caprei vecinului – apelul la corectitudine e ca strigătul în pustiu. În fond, pentru a vieţui nu e nevoie să fii corect. Pentru a trăi – DA. Diferențele țin de morală, concept devenit obositor şi plictisitor în secolul vitezei.

Preceptele moralei (creștine mai ales) sunt bune în acest veac doar pentru a fi afișate. Eventual pe un gigantic panou publicitar pe lângă care gonesc Ferrari şi Mercedes-uri mai ceva ca la un drive-test.

Of-ul corectitudinii se trage şi de aici, exprimându-se la nivel individual printr-o lehamite mare cât Casa Poporului. Iar lehamitea, știm cu toții, este o stare din care nu se naște nimic. O stare vecină cu sterilizarea conștiinței.

Pentru că numai astfel capătă justificare cea mai populară zicală a vremurilor noastre: «cine-i corect e luat de prost !».

Aşa stând lucrurile cine să dorească a mai fi corect ?

Vrea cineva să ridice mâna ?