Informații interesante

Leac de criză de I.L. Caragiale

Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi finanţiară, care ne bântuie de atâta vreme fără s-avem speranţă a scăpa aşa de curând, cu atât mi se lămureşte mai bine amintirea lucrurilor de, pe vremea războiului din urmă ruso-româno-turc. N-am pretenţia să pricep economia politică şi, prin urmare, nu voi căuta să fac vreo paralelă între starea actuală economică şi starea în care se afla ţara noastră până în ajunul marelui război.

Ştiu însă că lumea toată se plângea tot aşa de amar ca şi astăzi de lipsa banilor pe piaţă. O sumă de negustori mari scrâşneau, văzându-şi apropiata cădere; iar cât despre negustorii mici, aceia erau mai leşinaţi decât muştele apucate pe neaşteptate de o toamnă aspră şi timpurie d-abia îşi mai trăgeau sufletul.

Când ajunsese criza în toiul ei şi lumea era cuprinsă de ultima deznădejde, iată că se declară războiul. M-am dus la un prieten, băcan mare, la poziţie principală în Podul Mogoşoaii; îl ştiam la marginea prăpastiei: faliment sigur în negoţ şi casele, care erau proprietatea nevestii, ipotecate cu vârf.

— Ai auzit? război! îmi zice băcanul cu un ton cu totul altul decât al mâhnirii.

— Atâta ne mai trebuia! nene Matache, îi răspunsei eu. Război ne mai trebuia, ca să ne prăpădim de tot.

— Las că-i bine, adăogă omul cu tonul şi mai accentuat, frecându-şi palmele cu multă satisfacţie. Iei ceva? fac eu cinste.

A făcut cinste şi, pe câtă vreme beam un păhăruţ de pelin, mi-a ţinut o lecţie de înaltă economie politică:

— Criza, vezi dumneata, drăguţă, este paregzamplu, cum să zic? pardon, ca o boală, ca o bubă... coace, coace mereu; coace pe dedesubt şi te prăpădeşte. Care va să zică, dacă o spargi, te-ai uşurat...

Apoi, cu multă nerăbdare:

— Ei! când începe? când începe? Pe urmă cu mult dor:

— Aah! să-i mai văz o dată pe amicii noştri! fraţii noştri! naşi brat maladeţ! că de mult nu i-am mai văzut!

Am înţeles îndată cu câtă nerăbdătoare dragoste aştepta neica Matache pe pravoslavnicii noştri amici şi, ca să-i fac plăcere, i-am răspuns:

— Apoi, nene Matache, îi aşteptăm; mult-mult peste vreo patru-cinci zile trebuie să-i vedem.

— Să te-auză Maica Precista!... Apoi nici nu mai mergea, domnule!... Ne prăpădeam de tot!... Să vezi dumneata ce-o să curgă peste câtăva vreme în Bucureştiul ăsta pârlit: lapte şi miere drăguţă!

Mai nainte de cinci zile, primele regimente ruseşti au apărut.

Întâi, veneau câte puţine, apoi din ce în ce mai multe, până ce, pornind în grămadă mare către Dunăre, au umplut Bucureştii. Şi, în adevăr, previziunile băcanului meu s-au izbândit cu vârf şi-ndesat. Sfinte Nicolae! ce ploaie, ce torente binefăcătoare de carboave şi depoli asupra ţării şi capitalei. Ce berechet! ce belşug! Dacă armatele imperiale or fi datorit în parte succesul lor peste Dunăre armatelor noastre româneşti, nu puţin au datorit acel succes şi binecuvântărilor sărăcimii şi sărăciţilor din ţară şi din capitală. Averi întregi aproape de pieire au fost salvate; altele s-au făcut din nimic. Fireşte că aşa trebuia să se-ntâmple. De unde lumea toată sta cu mâinile-n sân, deodată s-a pornit pe o activitate nebunească, imediat şi enorm de scump plătită. Un litograf avea numai o biată presă, la care tipărea cărţi de vizită, câteva sute pe săptămână, îndată şi-a instalat cinci prese şi s-a pus să tipărească etichete de băuturi de lux: Martell, trei stele, Champagne veuve Cliquot, Xeres şcl. şcl. Şi aşa toţi litografii şi tipografii.

Pe când ei trăgeau etichetele, căruţaşii cărau în goană sticle la pimniţele cârciumarilor, prefăcute în tot atâtea laboratorii pentru prepararea conţinutului: mii şi sute de braţe nu biruiau să pritocească şampaniile, vinurile, cognacurile şi licorurile fine, în vederea cărora lucrau presele.

"Odăi mobilate cu chirie!" Cine n-avea odăi mobilate cu chirie? Familia-toată se muta într-o şură, într-o magazie din curte, şi odăile le dedeau mobilate muscalilor. Vezi ce politicoasă şi ospitalieră populaţie! Două chichineţe cu câte un pat, o masă, un scaun, un lighean şi o lampă trei, patru, chiar cinci sute de lei pe lună. La drept, nu era mult, fiindcă nu se număra cu francul, ci cu carboava, ori mai bine cu polul: 15, 20, 25 de poli. Şi muscalul galant dedea fără vorbă. Mulţi plăteau astă-seară pe o lună înainte, şi a doua zi dimineaţă repede-şi făceau geamantanul şi plecau... Unde? unde poruncea împărăţia. Cum pleca chiriaşul, repede la loc biletul: "Două odăi spaţioase mobilate cu luna!" Şi iar: 15, 25 de poli. Până seara chichineţele erau închiriate din nou. În cârciume, în birturi de orice mână, în toate localurile publice, un minut nu se oprea deverul.

Într-un birt francez de cea mai naltă clasă, am văzut cu ochii mei următoarele. Au intrat şi s-au aşezat la masă un general cu familia, Era tatăl, mama, fată tânără cu guvernantă şi doi băieţandri. După toate aparenţele, era o familie foarte distinsă şi foarte bogată. Au dejunat după maniera franceză, cu ouă, un fel de bucate, friptură, prăjituri, fructe şi brânză; au băut bordeaux şi şampanie (cunoşteam etichetele), apoi cafea, cognac şi liqueur (asemenea). Socoteala: quaz cents cinquante francs! adică pe româneşte: patru sute cincizeci de franci! A plătit generalul fără să mişte măcar din sprânceană, cum am plăti eu sau dumneata 2 lei şi 50 la lenache.

Într-o seară la Raşca-n salon, era multă lume. La o masă erau mai mulţi ofiţeri ruşi, cam trecuţi. Provocaţi în adevăr, sau numai porniţi de ţâfnă, au început să înjure franţuzeşte pe nişte meşteri români de la o altă masă; românii au ripostat, şi de aci, după câteva replici violente, s-a încins o bătaie în regulă. Muscalii erau în minoritate: ba încă unii de la alte mese, înţelegând că n-au dreptate camarazii lor, au intervenit în favoarea românilor. Totuşi bătaia ar fi continuat şi desigur ar fi luat proporţii primejdioase, dacă un muscal, care intra pe uşă, n-ar fi strigat în gura mare un nume muscălesc foarte greu de ţinut minte. Muscalii bătăuşi s-au oprit ca prin farmec înlemniţi. Asta a impus şi românilor. Toţi luptătorii au stat pe loc în picioare. Atunci a intrat, urmat de aghiotanţi, un general — era comandantul pieţii. S-a aşezat şi el la o masă, făcând semn ofiţerilor să stea fiecare la locurile lor. Atunci ofiţerii muscali şi românii bătăuşi au fraternizat şi s-a băut şampanie până la ziuă de peste două mii de franci. Cine a plătit-o, nu trebuie să vă mai spun.

Bucureştii erau acum în culmea prosperităţii. M-am dus la nenea Matache. L-am găsit foarte vesel.

— Ai avut dreptate, neică Matache...

— Aşa-i că s-a spart buba, drăguţă? îi ştiam eu leacul ei. Zic:

— Da, neică Matache, dar eu nu-i credeam pe muscali aşa galanţi...

— E împărăţie mare, drăguţă; nu-ţi spuneam eu? În acel moment, iată că se opresc din goană trei cazaci călări, un ofiţer şi doi soldaţi. Nenea Matache şi-a compus numaidecât surâsul oficial, plin de graţie. Ofiţerul a descălecat, a dat calul unui soldat şi a suit treptele în prăvălie. Era un băiat foarte frumos şi foarte distins; o figură blândă şi veselă; se vedea că venise în fugă de departe şi-i era degrabă să meargă şi mai departe. Iată ce a târguit. A băut un cognac şi a gustat un sanwich cu icre. A dat o jumătate de ocă de rachiu la oamenii lui, câte o jimblă şi o bucată de brânză de burduf, cam tot de o jumătate de ocă. Atât. A scos punga şi a trântit un pol de aur pe tejghea. Nenea Matache a luat polul şi i-a dat cazacului restul o jumătate de rublă. Cazacul a salutat, s-a suit pe cal şi a pornit în trap mare către miazăzi. Nenea Matache a văzut ce ochi mari făceam şi, om deştept, a înţeles că mi se păruse socoteala prea-prea.

— Vezi d-ta, drăguţă, zice, ce e şi cu războiul ăsta! Văzuşi bietul băiat! om tânăr şi de familie! cum îl trimete împăratul să-l prăpădească păgânii, pentru ca să ne apere pe noi creştinii! E lucru mare, drăguţă!

— Da încă, zic eu, până la păgâni... Nenea Matache a zâmbit cu mult înţeles:

— Lasă, zice, drăguţă; sunt fraţii noştri. Cu atâta s-aleg şi ei, cu ce cheltuiesc pe la noi; căci cine ştie câţi se mai întorc înapoi!

O lacrimă de compătimire pentru soldaţii împărăteşti şi de recunoştinţă pentru ţarul liberator încolţi în ochiul lui nenea Matache. În vremea aceasta, începu să treacă între gărzi călări şi pihotă sute de căruţe încărcate cu nişte lădiţe, foarte grele desigur, deoarece în fiecare căruţă erau numai câte două. Erau bani carboave şi poli imperiali! Nu ne venea să ne credem ochilor.

— Uite, drăguţă, uite! Bre! ce va să zică puterea împărătească, drăguţă!

L-am întâlnit zilele astea pe negustorul meu, foarte opărit.

— Ei? neică Matache, ce zici de criza asta?

— E lucru mare, drăguţă! Aşa ceva nu s-a pomenit de dinaintea războiului.

— Îţi mai aduci aminte?

— Frumoase vremuri!... nu mai apucăm noi aşa vremuri frumoase, drăguţă!

— Şi nu se vede, zic eu, nici o scăpare, nici un leac... doar poate recolta.

— Ce recoltă! drăguţă, răspunde oftând negustorul... îi ştiu eu leacul crizei; dar acu nu prea sunt semne... Văz că fratele nostru nu mai vrea să dea pe la noi; se duce la Ţarigrad prin altă parte... O fi supărat pe noi.

Cugetările domnului Caragiale

Evanghelistul ne spune: dacă-ți dă cineva o palmă, întoarce obrazul tău și pe partea cealaltă. Bunătatea moralistului putea merge și mai departe: dacă tu prinzi pe cineva la nevasta-ta, cere-i pardon și poftește-l și mâine seară.

Politicienii maghiari suferă de șovinism; politicienii români suferă de brașovinism!

Într-o serată literară, opiniile cele mal sincere sunt adesea căscăturile. Artistul trebuie să fie bărbat – muzele sunt femei.

În politică, un om fără principiile noastre e un om pierdut; el se poate regăsi când ni le îmbrățișează.

Deplorabil te poate face oricine; numai tu însuți te poți face ridicul.

Cugetările au fost scrise de I.L. Caragiale pentru Calendarul Moftului Român în anul 1902.

La un chef cu I.L. Caragiale

Istoricul poeziei scrisă la un chef... aparține autorului – D. Teleor

„Ca bun prieten cu regretatul mare scriitor I.L. Caragiale, îl întâlneam foarte adesea și conversam despre lucruri comice și stam întotdeauna împreună ore întregi.

Adesea, ședințele satirice, dacă se țineau Ia vreun birt sau Ia vreo băcănie nobilă și cu vinuri bune, se prelungeau până târziu noaptea.

În Decembrie 1895, aflându-mă cu maestrul în băcănia Grancea, de peste drum de Palatul Regal, după oarecari gustări de icre negre, pateuri, și alte delicatese, după oarecare Drăgășani de cel mai bun, ne-a venit o inspirație grozavă și am improvizat poezia sau poema ce urmează. Am improvizat-o compunând întâi nenea Iancu o strofă și apoi eu alta. Strofele au fast scrise, Ia rând, de Caragiale care zicea: „Mă...sunt reușite și e păcat să le uităm”.

Manuscrisul s-a făcut, contrar obiceiului maestrului, pe hârtie proastă, de înfășurat măsline și Ia urmă mi-a pus întâi numele meu și apoi pe al său. La toate protestările mele, el a rămas inflexibil, aruncând-mi chiar niște calificative cum știa el. Cine se îndoiește de cele ce scriu aici, n-are decât să vină Ia mine și-i voi satisface curiozitatea.

După atâția ani m-am gândit că n-ar fi rău să cunoască și altă lume această veselă satiră, fără multe pretenții, scrise de marele dramaturg într-un moment de extremă veselie, împreună cu subsemnatul care, pe cât îmi aduc aminte, nu eram tocmai trist și nicidecum indispus.

Ca să se știe și mai bine ordinea în care am colaborat, pot spune că cea dintâi strofă e de Caragiale, a doua de mine, a treia de el, și așa mai departe”.

1914 – D. Teleor

Prea Sărac

Pauvrete, pauvrete, c'est toi, la courtisanne... de Musset

Am zis iubitei mele:

„Vino la camp, s-auzi un pitpalac”

Ea: „Da, îmi place pitpalacul...

Dar nu merg: tu... ești prea sărac”

Plimbându-mă’ n singurătate,

O odă gloriei eu fac;

Dar gloria se depărtează;

„De ce fugi?” zic „Ești prea sărac!”

Mă duc atunci Ia masa verde,

Să încerc norocul – poate fac

O lovitură... Dar norocul

„Pleacă”, îmi zice; ești sărac!”

Mă duc acasă melancolic

Stau trist, visând într-un ceardac,

Și pițigoiul din gradină

Îmi fluieră: „Ești prea sărac!”

Mă duc Ia editor c'o carte

E iarnă, frig – voi să mă îmbrac;

Dar editorul mă respinge:

„Nu te editez – ești prea sărac!"

Atunci, voii de disperare

Să mă atârn de un capac,

Dar craca fuse prea subțire,

Mi-a zis trosnind; „Ești prea sărac"

A! sărăcie! monstru palid,

Când oare am să-ți vin de hac?

Și sărăcia îmi rânjește

Sardonică: „Ești prea sărac!”

Îmi place, către primăvară,

Să mănânc ochiuri cu spanac.

Și nici spanac, nici ochiuri simple

Nu pot să gust... sunt prea sărac!

În post simțesc, pe Ia Teatru,

Dureri de inimă. Ce fac?

Nu pot să intru und’ se iese,

Roșind îmi zic: „Sunt prea sărac”

Atunci o constipațiune:

Ah doftore, ce să mă fac?

- Siminichie. –Nu se poate: De ce?

- De ce? Sunt prea sărac!...

Mă duc la revoluțiune

Să caut leac, și poc! și pac!

-Ce cați aici? strigă bandiții,

- Sunt disident!

- Ești prea sărac!"

Am vrut să-mi fac și eu pomană

C-un cerșetor, c-un biet ciutac,

Dar el, râzând, 'mi-a zis: „Te lauzi!

„S-o văz, n-o crez... Ești prea sărac!”

Adesea o revoltă 'mi vine

Că nu sunt nici turc, nici turlac,

Ași vrea să stric, să sparg Ia geamuri

Dar mă opresc... Sunt prea sărac.

Nu! Or și ce să fac, văz bine

Că pentru mine-i tot un drac!

În mediul social de astăzi

Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Ori încotro d-acu m-oi duce,

Nu pot cu soarta să mă împac;

Mi-e vecinică o dușmană, veșnic

Îmi spune: „Piei! Ești prea-sărac!”

Sărac! da! Nu e loc în lume

Pentru-un sărac! dar.. ce să fac?

Să mor!... dar un revolver costă...

Chiar pentru moarte, prea sărac ...

Dar mor în fine și, groparul

Îmi ia cadavrul și, posac,

Șoptește printre dinți în silă:

„După ce-i greu, e și sărac!"

Am reînviat apoi, și iarăși

Ca mai ‘nainte strofe fac...

Un critic fără milă’mi spune:

„Ai început iar prea sărac!”,

Și nu știu cum să aflu-acum

L’aceste strofe un capac...

Ai vrea o inspirațiune,

Nu pot sfârși ... sunt, prea sărac!

Alerg atuncea pentru rimă

La Dicționarul lui Cihac...

Vai! nici acolo nu se află,

Și bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu soartă sumbră,

Zâmbind, să nu mai fiu sărac?

Cum ași dormi acum Ia umbră

Cu burta-n sus într-un hamac!

Acest text a văzut lumina tiparului în anul 1915, la București, în volumul O poezie la un chef cu semnătura lui I.L. Caragiale și a lui D. Teleor. Un volum publicat de Tipografia Comptuar Popular Român, volum digitalizat de www.dacoromanica.ro

Mai multe informații despre D. Teleor găsiți aici.

Maia Morgenstern este director de teatru

Atriţa Maia Morgenstern a fost desemnată, la 16 august 2012, director interimar al Teatrului Evreiesc de Stat din Capitală, după decesul, pe 6 august, al fostului şef al instituţiei de spectacole, regizorul Harry Eliad, informează un comunicat remis MEDIAFAX.

Evenimentul a avut loc la sediul Teatrului Evreiesc, în prezenţa actorilor instituţiei de spectacole. Cu această ocazie, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, a spus că numirea actriţei la conducerea instituţiei reprezintă un prim pas pentru dezvoltarea Teatrului Evreiesc.

"După pierderea maestrului Harry Eliad, încercăm să zâmbim în continuare şi să găsim modalităţile pentru a reaşeza Teatrul Evreiesc acolo unde îi este locul. Asta înseamnă să reuşim să reconstruim clădirea în care funcţionează şi să putem crea condiţiile necesare dezvoltării acestei instituţii. Îmi doresc să le acordaţi Maiei şi colectivului toată încrederea, în aşa fel încât să redăm Teatrului Evreiesc rolul pe care-l merită. Alături de Maia, vă doresc să fiţi un colectiv unit în simţuri şi în gândire. Îi mulţumesc Maiei încă o dată că a acceptat să conducă destinele acestui teatru", a declarat Sorin Oprescu.

Cu această ocazie, Oprescu a anunţat că Primăria Municipiului Bucureşti va începe demersurile pentru schimbarea denumirii Teatrului Evreiesc. "Am primit propunerea de a schimba numele teatrului şi cel mai probabil acesta va purta numele maestrului Harry Eliad cât mai curând posibil. Aşa este frumos şi aşa este corect faţă de cei care au făcut ceva pentru teatru şi pentru bucureşteni, iar eu mă înclin în faţa oamenilor care au făcut ca toate aceste lucruri să funcţioneze", a spus primarul.

La rândul său, noul director al Teatrului Evreiesc de Stat, Maia Morgenstern, a declarat: "Este extrem de importantă încrederea acordată şi vă mulţumesc pentru asta. Mă bizui pe forţele mele, însă am nevoie de ajutorul vostru, al tuturor. Fără ajutorul şi fără încrederea dumneavoastră, sunt nimic. Vă asigur că suntem bogaţi şi spun asta mai ales din punct de vedere spiritual. Colectivul acesta, cu tehnicieni extrem de puţini, incredibili, cu actori extraordinari, de vârste diferite, cu mentalităţi şi concepţii diferite, cu toţii suntem reuniţi de aceeaşi ambiţie. Avem nevoie de sacrificii, ambiţie, dorinţa de a face artă, de a face cultură, de a păstra tradiţiile, cultura şi moştenirea pe care am primit-o, pentru a construi un pod către modernitatea teatrului, către ceea ce înseamnă ambiţie, curaj, avangardă şi modalităţi noi de expresie artistică. Bizuindu-mă pe ajutorul vostru, putem merge mai departe, pentru a continua ceea ce maestrul a creat, în echilibru, pentru respectul adevăratei valori", a declarat artista.

Teatrul evreiesc din România are o tradiţie de circa 130 de ani. Din anul 1948, Teatrul Evreiesc din Bucureşti a devenit instituţie de stat.

Fostul director al Teatrului Evreiesc de Stat (TES), regizorul Harry Eliad, a murit pe 6 august, la vârsta de 84 de ani. Eliad a condus TES din decembrie 1989. Ca director al Teatrului Evreiesc de Stat a realizat aici proiectul "Integrala Şalom Alehem" - cele mai multe din aceste spectacole după operele marelui clasic al literaturii idiş fiind regizate chiar de el şi transformate în musicaluri pe melodii folclorice evreieşti.

Maia Morgenstern, născută pe 1 mai 1962, în Bucureşti, este actriţă de teatru şi film. A debutat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde a jucat între 1985 - 1988. A fost actriţă a Teatrului Evreiesc de Stat între 1988 şi 1990, jucând apoi pe scenele altor teatre din Capitală, ca Odeon şi Bulandra, în producţii independente la Teatrul Luni şi Compania D'Aya, fiind, din 1990, actriţă a Teatrului Naţional Bucureşti. La Olimpiadele Culturale de la Atena din 2002, a interpretat rolul titular în "Electra", de Sofocle, în regia lui Yiannis Margaritis, iar în 2005 a revenit la Atena, în toate rolurile feminine din "Lysistrata", de Aristofan, în regia lui Michael Cacoyannis.

Morgenstern are aproape 50 de roluri în cinema şi televiziune, ea jucând şi alături de Sharon Stone şi Andy Garcia în pelicula "What About Love", care s-a filmat la Bucureşti.

Cornel Todea se odihnește pe veci

Regizorul Cornel Todea, directorul Teatrului Ion Creangă din Bucureşti, a decedat joi, 30 august, la vârsta de 76 de ani, au declarat pentru MEDIAFAX angajaţii instituţiei de spectacole. Cornel Todea, directorul Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti - funcţie pe care a ocupat-o din 1991 -, s-a născut pe 18 noiembrie 1935, la Cluj.

A urmat, între anii 1954 - 1959, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie "I. L. Caragiale", Facultatea de Teatru, specializarea Regie, Bucureşti, şi era doctor în arte.

Printre spectacolele montate de Cornel Todea la Teatrul "Ion Creangă" se numără: "Cărăbuşii", după o povestire de Stanislaw Ignacy Witkiewicz (premiera pe 1 octombrie 2011); "Un lup, o capră şi trei iezi", scenariu de Monica Patriciu, după Ion Creangă (premiera 10 octombrie 2009); "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" (premiera 6 octombrie 2007); "Harap Alb", după Ion Creangă (premiera pe 14 mai 2005), "Pinocchio" după Carlo Collodi (premiera pe 14 februarie 2003).

În noiembrie, anul trecut, Cornel Todea a primit verdictul de colaborator al Securităţii din partea CNSAS. În dosarul CNSAS se preciza că Todea ar fi fost "turnător" încă de la vârsta de 15 ani, relaţia cu Securitatea a directorului Teatrului "Ion Creangă" începând în 1950. Elevul Todea ar fi semnat un angajament "pentru acoperirea informativă a colegilor de clasă".

Echipa Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti şi-a exprimat regretul faţă de decesul regizorului Cornel Todea, care a fost director al instituţiei, într-un comunicat remis MEDIAFAX care prezintă realizările artistului.

"În data de 30 august 2012, la prânz, maestrul Cornel Todea, îndrăgit regizor şi manager al Teatrului «Ion Creangă», s-a stins din viaţă la vârsta de 76 de ani", scrie în comunicat.

Documentul rememorează realizările lui Cornel Todea: "Născut la Cluj, pe 18 noiembrie 1935, Cornel Todea a absolvit cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică şi a pus în scenă peste 50 de piese de teatru la Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional Iaşi, Teatrul Naţional Cluj, Teatrul Naţional Craiova, teatre din Bucureşti (Teatrul Mic, Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, Teatrul «Ion Creangă»), Teatrul din Piatra Neamţ, Teatrul din Constanţa; a regizat peste 200 de spectacole teatru-TV, emisiuni muzicale, de divertisment, filme artistice şi documentare la TVR; peste 300 de talk-show-uri şi a obţinut numeroase premii şi distincţii de recunoaştere internă şi internaţională".

De asemenea, nu este uitată contribuţia majoră pe care Cornel Todea a avut-o la dezvoltarea teatrului pentru copii: "A marcat destinul teatrului pentru copii din România, aducând în România conceptul de educaţie timpurie - teatru pentru copii cu vârsta de 0-3 ani - la Teatrul «Ion Creangă», singura instituţie de gen din România care practică acest tip de spectacole. Din iniţiativa sa, în 2005, a organizat Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti», aflat la cea de-a VIII-a ediţie în acest an".

În comunicatul Teatrului "Ion Creangă" este făcut şi un portret al omului Cornel Todea: "Model de dăruire şi ambiţie nemărginită pentru promovarea artelor dedicate celor mici, dincolo de vasta sa experienţă profesională, Cornel Todea rămâne un manager iubit de echipa Teatrului «Ion Creangă», pe care a îndrumat-o mai bine de 24 de ani şi pe care a îndrăgit-o atât de mult".

Echipa teatrului se angajează să continue planurile regizorului: "Aflată în plină pregătire pentru începerea noii stagiuni, aceasta promite cu dăruire că nu va renunţa să facă tot posibilul pentru ca visele maestrului Cornel Todea să se împlinească: continuarea cu cât mai multe ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii «100, 1.000, 1.000.000 de poveşti» şi reinaugurarea sălii din Piaţa Amzei, care se află în prezent în reabilitare. Sunt clipe grele încercate de instituţia de teatru pentru copii, dar aceasta rămâne alături de familia artistului şi de public".

Şi Uniunea Teatrală din România (UNITER) şi-a exprimat regretul faţă de decesul lui Cornel Todea, adresându-i acestuia o scrisoare simbolică de rămas bun, de la Gala Tânărului Actor HOP, eveniment care l-a avut ca director artistic pe regizorul decedat joi.

"Dragă domnule Todea, prietenii, colegii, concurenţii, noi toţi cei prezenţi la Gala Tânărului Actor HOP îţi mulţumim pentru ceea ne-ai oferit de-a lungul timpului, pentru generozitatea-ţi de care ne-am bucurat, pentru dragostea cu care ne-ai înconjurat în fiecare moment al vieţii tale", începe scrisoarea. "Suntem aici, la Mangalia, în cea de-a doua zi a celei de-a XV-a ediţii ale Galei HOP şi ne simţim mai singuri, dar ştim că eşti şi vei fi mereu cu noi, când îţi vom duce mai departe visul început din dragoste pentru teatru", continuă, cu acelaşi ton, mesajul de rămas-bun.

Cornel Todea este descris ca un "suflet tânăr, spirit ales, fin observator al caracterului uman, plin de energie, mereu zâmbitor, cu un cuvânt bun pentru fiecare". "Aşa vei rămâne în sufletele noastre! Îţi vom simţi lipsa enorm, Maestre! Dumnezeu să te odihnească în pace! Cu tristeţe pentru pierderea suferită, suntem alături de familia îndoliată în această grea încercare", se încheie scrisoarea.

Admiratorii şi prietenii îi pot aduce un ultim omagiu artistului sâmbătă, între orele 11.00 şi 15.00, la sala Rapsodia de pe Lipscani nr. 53, spaţiu de spectacole temporar al Teatrului "Ion Creangă".

Înmormântarea va avea loc duminică, 2 septembrie, la prânz, pe Aleea Artiştilor din cimitirul Bellu.

Orice poveste de viaţă poate fi o piesă de teatru?

Orice iniţiativă în zona teatrului independent este bine-venită, câtă vreme în teatrele subvenţionate şansele pentru artiştii tineri sunt, practic, inexistente. Situaţia este gravă pe termen lung, pentru că actorii şi regizorii proaspăt absolvenţi nu au unde să se formeze cu adevărat, jucând, după ce termină facultatea, iar asta va duce în câţiva ani la o schimbare la faţă a peisajului teatral. Ceea ce, în principiu, nu e rău, numai că fenomenul e mai complicat. Proiectele independente, făcute în cea mai mare parte din pasiune şi fără fonduri, rămân de obicei într-o anumită zonă, în care tendinţa minimalistă se confundă cu sărăcia mijloacelor, compensată în multe cazuri, e-adevărat, de talent.

Este şi cazul proiectului „Scrie despre tine” iniţiat în urmă cu ceva vreme de Vera Ion şi Sorin Poamă, o regizoare şi un actor, care au construit un atelier de creaţie dramatică, materializat acum într-un spectacol. Ideea presupune un traseu interesant, se porneşte de la o poveste reală, a oricui este dispus să o spună, şi ea este transformată după aceea într-o piesă de teatru, ce va fi pusă în scenă. Iar spectacolul „Ich Clown”, care a avut premiera săptămâna trecută, e exemplul concret. Un exemplu concret de experiment în mare parte reuşit şi interesant, ca propunere, în contextul social şi teatral actual.

Problema poate apărea atunci când o afirmaţie precum cea a Verei Ion este înţeleasă greşit. Şi n-ar fi greu să fie înţeleasă greşit pentru că porneşte de la o premisă greşită. „Pe măsură ce lucram la atelier am descoperit că e un lucru împotriva căruia merită să lupţi: toti participanţii spuneau «povestea mea nu e suficient de interesantă», «povestea mea nu merită să devină o piesă de teatru», «povestea mea e banală». Or, impresia asta, cred eu, e dictată de marile piese, de marii autori, considerăm că e mai interesantă povestea unuia care a trăit la 1800 şi despre care a scris Cehov decât povestea noastră.

Aşa suntem învăţaţi, dar e un lucru care se poate schimba foarte uşor. Noi oferim un cadru în care s-avem grijă să nu existe judecăţi de valoare şi niciun fel de chestii d-astea ca «aaa, te-ai făcut de râs». Încercăm, tocmai, să ne dezbrăcăm de toate ezitările astea. Fă-te de râs, e ok, toţi suntem penibili, whatever, ştii?” Iată ce spune Vera Ion. Se impune, cu siguranţă, o discuţie amplă despre valoare artistică etc., atunci când invocăm un nume precum Cehov, dar în acest context lucrurile sunt simple. Orice poveste personală poate deveni subiect de piesă de teatru, roman, scenariu etc., cât timp există un artist care să o vadă şi să o transforme din fapt banal în act artistic. Dar nu considerăm o poveste „a unuia de la 1800” mai interesantă pentru că „aşa suntem învăţaţi”, ci pentru că în situaţia cu pricina vorbim despre valoare artistică…

Desigur, dacă luăm proiectul „Scrie despre tine” drept ceea ce este – adică o încercare interesantă de a construi o formă de teatru cu funcţie aproape exclusiv socială şi aproape deloc artistică – atunci, totul e în regulă şi-l vom analiza ca atare. Spectacolul „Ich Clown”, prezentat în Mansarda Boarder’s, de pe strada Domniţa Anastasia, din zona veche a Bucureştiului, e o propunere care ar fi cu adevărat reuşită, dacă nu s-ar încăpăţâna să demonstreze cu orice preţ că „povestea mea e interesantă”. O poveste interesantă pentru mine şi pentru un grup restrâns poate deveni cu adevărat interesantă pentru ceilalţi, dacă din ea se extrage acel ceva cu valoare general umană şi când se renunţă la detaliile nesemnificative. Povestea celor trei prieteni cu existenţă cotidiană complicată, în problemele cărora recunoaştem cu toţii probleme cotidiene cu care ne confruntăm, devine atât de repetitivă după o oră, încât se anulează. Şi asta, pentru că liniile pe care sunt construite personajele rămân de la început şi până la sfârşit în zona schematicului. Ceea ce dăunează şi actoriei, pentru că, deşi inteligent construite, rolurile se golesc la un moment dat de substanţă. Cunoşti exact ticurile verbale ale personajelor, ştii ce gesturi vor face, ştii cum vor rosti următoarele cuvinte, ştii cum vor acţiona, iar în absenţa surprizei, atenţia spectatorului începe să pălească.

Am urmărit reacţia publicului, în seara premierei. Un public restrâns, venit în miez de vară la un micuţ teatru independent, într-o mansardă care poate fi minunat exploatată, venit să stea nu în fotolii confortabile, ci pe perniţe colorate, aşezate pe jos, aproape de spaţiul scenei şi să vadă o poveste despre „noi”. Hohotele de râs din primul sfert de oră, stârnite de rostirea moldovenească a lui William, băiatul din Vaslui care câştigă bani cântând prin Europa, sau de replicile lui Adi, actorul care n-are unde să joace… sau ale lui Dragoş, tânărul dominat de părinţi şi de iubită, toate se sting încet, încet în partea a doua a spectacolului. Şi asta nu pentru că actorii n-ar mai juca la fel de bine sau pentru că povestea n-ar fi „interesantă”. Ci pentru că ceea ce a fost interesant în ea s-a epuizat la un anumit moment. Tot restul înseamnă variaţiuni pe aceeaşi temă, care nu mai pot reţine atenţia. Nici măcar scena masturbării, pe care e evident că realizatorii spectacolului mizează puternic. Şi asta, pentru că e doar un detaliu nesemnificativ, prelungit în stil naturalist, pe ideea „nu suntem pudibonzi şi vrem să vă arătăm asta cu orice preţ”.

Ca o bucată extrasă dintr-o mare de vieţi, spectacolul are farmec, dar, conform principiilor lui Aristotel – desigur, învechite… – îi lipseşte unitatea de acţiune. Şi-i lipsesc începutul şi sfârşitul. E doar un mijloc… Nu începe de nicăieri şi nu duce nicăieri. Ca exerciţiu de actorie, este, fără dubiu, o reuşită, Sorin Poamă, Andrei Şerban, Alexandru Potocean, Ilinca Harnut, Cristina Gavruş şi Vera Ion, îşi construiesc rolul într-o zonă a firescului bine asumat, care nu le scapă de sub control. În privinţa regiei însă, Vera Ion nu are, din păcate, curajul să taie lungimile în plus şi să dea rotunjime spectacolului. Actul artistic presupune şi asta: să ciopleşti ce e de prisos şi să ai curajul să arunci, ca să rămână esenţialul. „Dar ce e esenţialul, atunci când spunem o poveste adevărată?” mi-ar răspunde, probabil, creatorii spectacolului…

Articol publicat de Monica Andronescu in revista YORICK.

Nemurirea se câștigă numai departe de țară ?

Unul dintre cei mai importanţi critici de teatru din România, preşedinte al secţiei române a AICT şi selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, Alice Georgescu crede că e regretabil că Anul Caragiale este „tratat ca obligaţie de serviciu”.

Oltita Cantec, Alice Georgescu si Ioana Moldovan

Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?

Cu oarecare prudenţă, pentru că nu am luat contact cu prea multe dintre ele, din lipsă de timp. De fapt, am văzut doar câteva spectacole. Ca impresie generală, e regretabil că o asemenea aniversare/comemorare este tratată ca o obligaţie „de serviciu” în loc să devină o ocazie de (re)evaluare critică a operei unui scriitor fundamental.

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?

Nu aş spune că asta e o problemă reală în montarea pieselor caragialiene, deşi, ce-i drept, bălăceala în noroi (la propriu şi la figurat) tinde să devină loc comun în spectacolele cu texte ale lui „nenea Iancu” (iată alt clişeu). Culmea este că modelul, pentru asta, a fost furnizat de un film – celebrul „De ce trag clopotele, Mitică?” al lui Lucian Pintilie. Alte clişee, personal, n-am prea întâlnit.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?

Evident că se poate. (Cu încă un clişeu, faimos şi el!) Orice mare scriitor – iar Caragiale ESTE un mare scriitor – e contemporan cu cititorul, indiferent de epoca în care trăieşte respectivul cititor. Venind la chestiunile teatrale, această calitate capătă, pe scenă, şi mai multă pregnanţă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că personajele trebuie să poarte haine moderne sau să vorbească la telefonul mobil. Aici este vorba despre esenţă. Caragiale a intuit, pare-se, esenţa noastră ca popor, ceea ce nu e neapărat o constatare îmbucurătoare pentru noi. Presupun că nici pentru el n-a fost.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi?

„De ce, nene Anghelache?”

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui… sau după alta)?

Cred că ar avea reacţia normală a unui om de teatru – doar a fost un extraordinar om de teatru! S-ar minuna de progresele tehnice (chiar aşa, aproximative, cum sunt ele la noi) şi s-ar minuna şi mai tare (în alt sens, însă) de precaritatea artei actoriceşti actuale. Dar probabil că minunarea supremă i-ar produce-o profesiunea regizorală, cu tot ce înseamnă ea bun şi rău pentru teatru. Presupun că multor regizori le-ar spune „Ai puţintică răbdare, stimabile!” şi presupun, de asemenea, că multor critici le-ar zice „Îmi pare rău că ne răcim împreună, dar…”, şi le-ar trage un moral bun, din porc şi din măgar nu i-ar mai scoate. (Pentru cine n-a observat, citez din Caragiale.) După care ar pleca din nou la Berlin, să devină nemuritor cât mai departe de casă.

Articol preluat din revista YORICK. Autor: Monica Andronescu

Academia fără ICR e ca nunta fără lăutari

Printre victimele colaterale ale războiului politic dus în aceste ultime două luni se numără şi Academia itinerantă „Andrei Şerban". Aceasta pentru că respectivul for de cercetare şi experiment teatral şi-a desfăşurat activitatea până acum sub auspiciile ICR New York. Şi, după cum ştim, ICR nu se simte deloc bine sub actuala Putere.
Şi pentru că, dacă tot e să mori, mai bine să o faci cu stil, marele regizor Andrei Şerban a invitat un grup de artişti şi de critici să vadă roadele ultimului său atelier care s-a desfăşurat la Palatul Mogoşoaia.

Dacă ICR nu e, nici cultură nu e

„Cum este clar că actuala conducere a ICR va fi demisă în curând, voi pleca şi eu împreună cu ea. Nu vreau să colaborez cu viitoarea conducere care va fi pusă cu siguranţă în funcţie pe criterii politice. Cultura română, cea adevărată , a devenit în ultimii ani, graţie ICR, foarte vizibilă în New York, dar de-acum s-a terminat. Vor veni iarăşi Stelele Popescu şi Arşineii împreună cu ansamblurile de dansuri populare să ne reprezinte ţara", a spus cu ironie amară Andrei Şerban. Regizorul a rezumat în câteva vorbe activitatea Academiei sale itinerante prin care au trecut în ultimii ani zeci de tineri actori români. Într-un an, această tabără de creaţie s-a desfăşurat la Horezu, în altul la Ipoteşti, unde actorii au plonjat în opera lui Eminescu, iar în alt an, Andrei Şerban a creat un spectacol de teatru documentar după cazul Tanacu.

Spectacolul „Spovedanie la Tanacu", montat de Andrei Şerban după cartea jurnalistei Tatiana Niculescu-Bran, s-a jucat o vreme la Teatrul Odeon şi a plecat şi în turneu în Statele Unite, la New York. Acolo spectacolul lui Şerban a fost văzut de Cristian Mungiu care, inspirat de montare, a decis să facă un film pe aceeaşi temă. Filmul se umeşte „După dealuri" şi a luat de curând premiul pentru scenariu şi premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Cannes. „Când am montat eu spectacolul, cronicile au fost aşa şi-aşa pentru că era un subiect controversat. Dar cum filmul lui Mungiu a luat premiul la Cannes, iar românii sunt foarte sensibili la tot ce vine din afară, sunt sigur că va fi primit cu urale", a comentat sarcastic Andrei Şerban.

Cocktail cultural: Caragiale + Shakespeare

După acest preambul, Andrei Şerban a explicat că anul acesta Academia sa itinerantă a avut în studiu Shakespeare, pentru că Palatul Mogoşoiaia şi împrejurimile sale i s-au părut regizorului decorul perfect pentru piesele lui Shakespeare, şi Caragiale, dat fiind faptul că ne aflăm în plin an Caragiale. „Cum nici un teatru nu m-a invitat să montez anul acesta un Caragiale, acesta a fost omagiul meu personal adus marelui nostru dramaturg", a zis Şerban. Regizorul a mai amintit şi faptul că, asemeni lui, şi Caragiale a fost director la Teatrul Naţional, de unde, în doar 11 luni, a trebuit să plece deoarece îl mâncaseră de viu actorii prin jocurile lor de culise. „Se mai numeşte Teatrul Naţional I.L. Caragiale?", a întrebat Şerban, întrebare la care actualul director al TNB, Ion Caramitru, aflat şi el în sală, a răspuns simplu: „Da."

Cel care a deschis seara a fost chiar Caragiale, tinerii actori jucând unele dintre schiţele sale care au dovedit cu prisosinţă că nimic nu e nou în ţărişoara noastră. Bineînţeles că politica a fost parte integrantă din poveste, actorii condimentându-şi momentele cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate la realităţile zilei. Astfel s-a pomenit de un personaj foarte înalt (nu spui cine) care are o mătuşă (nu orice mătuşă, ci acea mătuşă pe care o ştie toată lumea), dar că orice intervenţie în favoarea lui e tardivă fiindcă ...şi aici unul dintre actori a făcut gestul că omul cu mătuşa e deja cu cătuşele la mâini. Evident că din „meniu" nu putea lipsi nici doctorul copy/paste şi nici televiziunile tabloidizate. Veţi zice poate că pe vremea lui Caragiale nu exista aşa ceva, dar chiar dacă tehnologia s-a schimbat, „tehnica" manipulării rămâne se pare aceeaşi. După cum s-a văzut din schiţele jucate de actorii lui Andrei Şerban, Caragiale nu a fost numai un uriaş scriitor ci, se vede treaba, chiar şi profet.

După momentele şi schiţele lui Caragiale, a venit rândul lui Shakespeare să fie scos la înaintare. Iar aici, actorii au folosit cu vârf şi îndesat aproape toate spaţiile din palat şi de pe lângă el. Au jucat un fragment din „Visul unei nopţi de vară" într-o magazie părăginită în care erau depozitate bucăţi de piatră provenite probabil dintr-o veche clădire. În timp ce cuplurile de îndăgostiţi muritori îşi desfăşurau micile drame amoroase de după un gard de sârmă, deasupra lor, pe acoperiş tronau Titania şi Oberon. Fiecare ceartă dintre cei doi zguduia la propriu lumea muritorilor. „Richard al III-lea" s-a jucat într-o cramă (un popas răcoros binevenit pe arşiţa de afară). Pentru „Romeo şi Julieta" s-a folosit locul de lângă biserică, cu tot cu cimitir, iar vestitul balcon a fost un turn adevărat. „Cum vă place" s-a jucat foarte inspirat într-un luminiş din pădure, un act din „Hamlet" într-un subsol, iar alt act în pădure, unde personajele deveneau cu toatele gropari şi ţărâna , din care tot omul a fost făcut şi în care tot omul se va întoarce, personaj principal. Fragmentul din „Furtuna" s-a jucat într-un labirint de pe malul lacului şi chiar în lac (căci Calibanul din montare a evadat de sub tutela lui Prospero înotând în lacul Mogoşoaia).

Seara s-a sfârşit cu „Iulius Caesar" jucat în balcoanele palatului, balconul redobândindu-şi statutul pe care l-a avut în revoluţia din decembrie 1989, de pildă, când, se ştie, oamenii mureau pe străzi ucişi de „terorişti", dar în balconul din care ţinea speech-uri către popor „tătucul" nu trăgea nimeni. Cum în piesă era vorba despre un puci, sigur că publicul nu s-a putut abţine să nu compare Roma antică cu Bucureştiul de azi. Iar Andrei Şerban a pus punctul pe i, spunând la sfârşit: „După cum vedeţi, şi Caragiale şi Shakespeare sunt contemporanii noştri".

Articol preluat din ROMÂNIA LIBERĂ. Autor: Gabriela Lupu.

Până când va fi actual ?

Multe lucruri absurde se văd în lumea noastră românească, așa de multe, că ne-am deprins cu ele și ni se par foarte raționale, ba adesea am crede absurd pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le, denunțe ca atari.

Ion Luca Caragiale

Se poate o absurditate mai mare decât exagerata extensiune a învățământului secundar clasic la noi? Se poate o mai mare absurditate decât năvala sexului frumos la învățământul universitar? Dar despre astea altă dată. Deocamdată, să răspundem la aceasta: se poate o mai mare absurditate decât organizația oficială a Teatrului nostru Național?

Nu, desigur.

Și, cu toate astea, teatrul merge. Cum merge, e altă chestie.

Să vedem.

Teatrul Național este pus sub tutela și protecția statului și comunei. Aceștia îi dau gratis un local, luminatul și încălzitul, dreptul de a închiria localul, apoi o bună subvenție în bani, în plus, îi plătesc administrația oficială. S-ar crede că asta e o fericire pentru teatru, și-ar putea închipui cineva că cu așa ajutoare mersul teatrului trebuie să fie perfect asigurat și traiul artiștilor la adăpost de orice necazuri materiale. Ei, nu!

Artiștii sunt foarte nemulțumiți, și mersul teatrului foarte puțin sigur și de loc convenabil.

De ce? Din cauza organizației sale administrative și artistice.

Artiștii, după legea absurdă a teatrelor, sunt de două categorii — întâi societari privilegiați, cari au permanentă parte din câștig, cari sunt proprietari ai Teatrului Național, însă proprietari minori, puși sub tutela administrației oficiale; și al doilea gajiști, cari sunt plătiți numai pe timpul stagiunii, căpătând în vacanțe numai o mică sumă, ca un fel de bacșiș; aceștia sunt ca niște uvrieri artistici pe cari epitropia societarilor îi ia, îi lasă, îi ține ori âîi gonește, după împrejurări, după nevoie și — chiar după bună sau rea dispoziție.

Care e rațiunea acestei deosebiri de clasă între artiștii noștri? Talentul, nu, căci sunt și au fost între gajiști oameni de talent, și s-a întâmplat între societari să fie mulți fără talent. Atunci ce? Iată. Legea copilărească a teatrelor prevede un număr limitat de societari: acei ce la punerea legii în aplicație au apucat să se afle în teatru, sau au fost văzuți cu simpatie de direcțiunea de atunci, au constituit societatea de proprietari minori, puși sub epitropia oficială, și au rămas de atunci buni stăpâni pe teatru, dar, din nenorocire pentru ei, niște stăpâni condamnați a rămâne vecinic minori, vecinic sub epitropie.

E lesne de înțeles că pentru cei lipsiți de talent, pentru nevoiași, aceasta a trebuit să fie o mare norocire; fără talent, nefiind bun de nimic, se-nțelege că trebuie să-ți convină a avea un câștig cât de modest asigurat. Dar pentru cei cu talent, siliți a munci singuri — ceilalți nefiind utilizabili — spre a duce întreprinderea la capăt, a fost o mare nenorocire epitropia oficială.

Și astfel, s-a recurs la înmulțirea covârșitoare a gajiștilor. Societatea neavând destule forțe să ducă Teatrul Național, a trebuit să ia cu leafă mulți artiști de afară. Atunci s-a văzut ciudatul fenomen că epitropisiții privilegiați, în majoritatea lor, steteau deoparte și priveau, iar repertoriul teatrului era dus aproape exclusiv de gajiști, dintre cari cei mai mulți aveau talente remarcabile.

Pentru a mai tempera această absurditate, s-a imaginat atunci niște mijloace de compensare a gajiștilor talentați, pe de o parte gratificațiuni speciale și personale, pe de alta perspectiva de a fi proclamați ca societari, începând cu gradul inferior și clasându-se treptat.

Cum am zice, o mică republică impotentă, care-și ia cu plată o armată de bravi mercenari. Ce este acest stat în stat? Ce este această absurditate?

Statul vrea să încurajeze și să ajute dezvoltarea teatrului, pentru aceea îl ia sub ocrotirea sa, îl ajută material într-un mod relativ destul de generos; dar cu modul acesta, oare, statul își ajunge, scopul? Nu.

Ajunge să pensionezepersoane, și încă persoane inutile, chiar rău-făcătoare instituției.

Pentru ce statul, care e reprezentat printr-o direcție competentă, nu desființează societatea și nu-și organizează, cu toate forțele teatrale de cari dispune țara , o companie în adevăr bună și completă? Pentru că nu vrea, pentru că statul se crede, cu aceea ce dă, achitat de datoria morală ce o are de a face să prospereze instituțiile de cultură.

Statul nostru dă subvenții peste subvenții la sute și mii de instituțiuni de cultură. Cum merg ele? Puțin îi pasă lui. Te-am trecut în budget, ți-am dat tot ce am putut. De control inteligent, ori de vreo solicitudine morală să-ți iei nădejdea. Și astfel, în generalitatea cazurilor, toate subvențiile acordate de stat sunt mai mult gratificări date la oarecari persoane decât ajutoare date la niște instituțiuni.

Iată absurditatea.

Dar în privința teatrului absurditatea este, trebuie să mărturisim, alimentată de o cauză cu desăvârșire străină de reaua direcție a afacerilor noastre publice.

Cauza pentru care nu merge teatrul destul de bine nu e atât nici reaua lui organizare, nici lipsa de talente literare și artistice, nici incapacitatea direcțiunii, ci lipsa de alte localuri de teatru.

Sunt sigur că dacă s-ar mai clădi măcar încă două localuri în capitală, teatrul românesc — și ca artă, și ca literatură — ar prospera în zece ani într-un chip uimitor.

Publicul românesc, cu siguranță, se europenizează pe zi ce merge; el are astăzi nevoie din ce în ce mai simțitor de instituțiile de cultură europene. Succesul mereu crescând al publicisticei în genere, atât material, cât și moral, este în această privință un semn caracteristic.

Dacă față-n față ar sta două teatre, dintre cari unul să doarmă dus pe subvenția statului și altul să stea și să fie deștept, desigur acesta, cel chemat să trăiască, ar crește și ar prospera în paguba celuilalt — nevolnicul ar trebui să-și închiză baraca, oricât ar vrea să-și legitimeze existența și dreptul la pomana oficială, împărțind biletele gratis cu pachete întregi. Unul ar rămânea cu cerșetorii și chilipirgiii de loji și de staluri gratuite, și celălalt cu bunul public, care vrea să vază un teatru bun și plătește bucuros pentru asta.

Un director particular de teatru, care și-ar pune nu numai obrazul, ci și capitalul în joc, care ar avea sorți să-și vază inteligența și munca lui proprie răsplătite și capitalul rentând mai bine ca în o altă întreprindere, nu și-ar permite să țină porțile teatrului închise șase luni de zile, iar în celelalte șase luni să joace de trei, ba câteodată chiar numai de douâ ori pe săptămână.

Un director nu și-ar permite să plătească un regiment de inutili, nu și-ar permite să dea la o parte talentele și să scoață înaintea publicului nulitățile.

Un așa director în fine nu și-ar permite să joace piese absurde pentru amiciția autorului, partidului sau familiei acestuia; n-ar putea să joace decât piese de succes mai mult sau mai puțin sigur, pentru că el ar trebui, din produsul întreprinderii și, dacă nu, din pungă, să plătească chiria localului, lefurile artiștilor și oamenilor de serviciu și onorarele autorilor, și pentru că ar ști că la semestru nu are să încaseze de la visterie și din alte părți nici o pomană oficială.

Teatrul românesc numai prin inițiativa privată se mai poate pune pe calea adevăratului progres literar și artistic. Când zic inițiativa privată, nu mă gândesc, Doamne ferește! la asociațiuni generoase de frecuentare obligatorie a teatrului puse sub înalte patronaje; arta, dacă nu se poate ține prin propria ei vitalitate, n-are să scape de decădere și de pierzare prin accese de patriotism și naționalism.

Când zic initiativă privată, înțeleg o asociație de capitaluri care să construiască în București două localuri moderne de teatru.

Sunt sigur că acele capitaluri nu ar fi rău plasate. Și pe lângă câștigul material, asociația ar putea avea și mulțumirea că a contribuit, mai mult decât toate guvernele trecute, prezente și viitoare, la propășirea teatrului în țara românească.

Ar fi o afacere bănească minunată și-n același timp o adevărată binefacere pentru publicul nostru.