Informații interesante

O gală în onoarea lui Ioan Holender, care a marcat încheierea mandatului acestuia de director al Operei din Viena, a avut loc sâmbătă, la eveniment participând personalităţi precum Placido Domingo, Anna Netrebko şi Zubin Mehta, informează intermezzo.typepad.com.

Ioan Holender şi-a încheiat, pe 26 iunie, mandatul de director al Operei din Viena, la 19 ani după ce a preluat conducerea prestigioasei instituţii.

La gală, care a durat peste cinci ore, au participat 52 de solişti şi 12 dirijori, care au contribuit gratuit la evenimentul care a avut şi scopul de a strânge bani pentru proiecte sociale în Republica Moldova. Printre aceştia s-au numărat Placido Domingo, Anna Netrebko, Simon Keenlyside, Ferruccio Furlanetto, Stefania Bonfadelli, Barbara Frittoli, Natalie Dessay, Michael Schade, Stephen Gould, Thomas Quasthoff, Ramon Vargas, Thomas Hampson, Diana Damrau, Waltraud Meier, Johan Botha, Piotr Beczala, Angela Denoke, Genia Kuhmeier, Adrianne Pieczonka, Krassimira Stoyanova, Simone Young, Bertrand de Billy, Franz Welser- Möst, Fabio Luisi, Zubin Mehta şi Antonio Pappano. Jose Cura, Ildebrando D'Arcangelo au fost nevoiţi să-şi anuleze prezenţa la eveniment din motive de sănătate.

Gala s-a încheiat cu fuga finală din "Falstaff", "Tutto nel mondo è burla", interpretată de Leo Nucci. Printre momentele de marcă din timpul galei s-au numărat Piotr Beczala, cântând din "Werther", de Jules Massenet, Ferruccio Furlanetto, cu aria lui Philip din "Don Carlos", Johan Botha cu "Gralserzählung" din Lohengrin, Simon Keenlyside, cântând din "Macbeth", şi Anna Netrebko, într-o scenă din "Manon Lescaut", de Giacomo Puccini.

Născut în 1935, la Timişoara, Ioan Holender a studiat ingineria mecanică la universitatea din acest oraş. După ce a emigrat cu familia în Austria, a intenţionat să-şi continue studiile în acest domeniu, dar a deveni interesat de muzică. După studiile în domeniul muzical a lucrat ca bariton şi interpret de concerte la Klagenfurt Stadttheater.

În 1966, a început să lucreze la agenţia de teatru Starka, pe care ulterior a preluat-o şi a dezvoltat-o. În 1988, a fost numit secretar general al Operei din Viena, numire care a stârnit controverse din cauza conflictelor de interese presupuse de această funcţie şi asocierea sa cu agenţia de teatru. În cele din urmă, Holender s-a disociat de Starka. În aprilie 1992, Holender a devenit directorul Operei din Viena. El a administrat şi Vienna Volksoper timp de patru ani simultan. Holender a avut cel mai lung mandat de director al Operei din Viena.

În volumul său autobiografic, intitulat, semnificativ, "De la Timişoara la Viena", apărut la editura Cuvântul, Ioan Holender povesteşte cum şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în oraşul bănăţean, de care şi astăzi se simte foarte ataşat. El relatează cum s-a îndrăgostit de operă, cum şi-a început studiile de inginer, cum a fost nevoit, din motive politice, să părăsească România. Autorul evocă stabilirea sa în Austria, munca sa aici ca antrenor de tenis, apoi ca tenor, impresar şi, în cele din urmă, ca director al uneia dintre cele mai apreciate scene de operă din lume. Timp de patru ani, Holender a condus nu doar Opera de Stat (Staatsoper), ci şi Volksoper din Viena.

Cotidianul austriac Österreich a anunţat, pe 11 iunie, citând "surse anonime de rang înalt", că Ioan Holender ar putea să îşi continue cariera în funcţia de director artistic al Operei din Budapesta.

Potrivit presei internaţionale, din toamna lui 2010, Holender va fi consilier al Metropolitan Opera din New York şi al Operei din Tokio.

Sursa o găsiţi Aici.

Cenuşa scriitorului José Saramago va fi depusă la umbra unui măslin centenar din Lisabona

Cenuşa scriitorului portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel pentru literatură, decedat pe 18 iunie, va fi depusă la umbra unui măslin centenar din Lisabona, s-a anunţat, sâmbătă, pe site-ul Fundaţiei José Saramago, informeză AFP.

Cenuşa scriitorului José Saramago va fi depusă în parcul "Campo das cebolas" din faţa Casa dos Bicos - sediul Fundaţiei José Saramago -, la umbra unui măslin centenar, care va fi adus din satul natal al scriitorului, Azinhaga, se precizează în acelaşi comunicat.

"O bancă (amplasată în acel loc, n.r.) le va permite prietenilor săi să citească pasaje din opera lui şi să admire peisajul pe care scriitorul îl vedea de la fereastra fundaţiei", se afirmă în acelaşi text.

Municipalitatea din Lisabona a cedat Casa dos Bicos, în 2008, pentru a deveni sediul general al Fundaţiei José Saramago, în onoarea scriitorului portughez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1998.

Corpul neînsufleţit al scriitorului, decedat pe 18 iunie la vârsta de 87 de ani pe insula spaniolă Lanzarote, a fost repatriat în ziua următoare în Portugalia, unde autorităţile au decretat două zile de doliu naţional. Ceremonia funerară a avut loc duminica trecută.

Pilar de Rio, văduva scriitorului, a evocat mai întâi posibilitatea de a dispersa jumătate din cenuşa scriitorului în Anzihaga, satul lui natal, iar cealaltă jumătate în Tias, localitatea din arhipelagul Insulelor Canare unde José Saramago şi-a trăit ultimii 17 ani din viaţă.

José Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922, la Azinhaga, în provincia Ribatejo, într-o familie modestă. Destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, culminând cu obţinerea premiului Nobel pentru Literatură în 1998. În 1992, el a publicat "Evanghelia după Isus Cristos", cel mai polemic roman al său, care reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Iisus. O cotitură în universul tematic al lui José Saramago o constituie seria de ficţiuni alegorice începută cu "Pluta de piatră" (1986) şi urmată de "Eseu despre orbire" (1995), "Toate numele" (1997), "Peştera" (2000), "Omul duplicat" (2002), "Eseu despre luciditate" (2004) şi "Intermitenţele morţii" (2005).

Unul dintre cele mai recente romane ale lui José Saramago este "Călătoria elefantului", publicat în Portugalia în 2008. Cartea a apărut în România la editura Polirom în martie 2010, în traducerea Mioarei Caragea, în cadrul seriei de autor dedicate scriitorului portughez.

Fudulia românească pe timp de criză.

Caragiale sugerează un paradox valabil şi azi. Toată lumea se plânge că e criză. Şi, în acest timp, mallurile sunt pline!

Publicată în numărul din 1 octombrie 1899 al ziarului "Universul", schiţa lui I.L. Caragiale "Slăbiciune" e o satiră duioasă, fără ţepi, a unui nărav genetic al românilor, pus alături de cel al trăncănelii: fudulia.

În debutul prozei, satiricul se preface revoltat de faptul că birjarii de lux bucureşteni - muscalii - au propriul tarif, întreit faţă de cel al birjarilor de piaţă. Potrivit tarifului normal, o cursă ce nu trece peste o jumătate de oră face 1 leu (la valoarea de atunci a monedei naţionale).

Un muscal cere însă 3 lei, iar la zile mari 4. Şi cu toate acestea, bucureştenii se grăbesc să ia, pentru a merge de colo până colo prin oraş, muscalul. Drept exemplu, Caragiale dă un tânăr funcţionar:

"Vedeţi pe acest mic impiegat.

Ştiţi câtă leafă are tânărul pe lună?

150 de lei... adică 150 în stat; în mînă capătă 135; care va să zică 1.620 de le pe an; prin urmare, are venit, din munca lui, câte 4 lei şi 44 de bani fără ceva pe zi, în anii comuni, iar în anul bisextil, câte 4 lei şi 42 de bani şi ceva. (...)

Unde-o fi mergînd aşa gătit acest june?

Se opreşte în faţa cofetăriei Riegler să-şi aşeze încă o dată cravata, care arde ca focul; îşi scutură cu batista pantofii de lac, îşi potriveşte ţilindrul, după ce-i trage apăsat o mânecă împrejur, se-nţepeneşte în călcâie şi se uită spre faţada Teatrului Naţional...

La ce se uită?

Ei! la ce! la muscali...

După multă dezbatere interioară, îşi alege unul foarte maladeţ, îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembè, cu doi trotteurs negri, ce mănâncă jeratic... Picior peste picior şi:

- Paidiom, gaspadin!

Unde?...

Asta e! N-o să meargă omul cu muscalul să mănînce rahat la cişmeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La Şosea! unde merge toată lumea bună."

Imensa majoritate a prozelor lui I.L. Caragiale îşi au izvorul în prezentul scrierii şi tipăririi lor. N-avem nici o îndoială că acţiunea prozei - ca să ne exprimăm ca la TVR Cultural - se petrece în toamna lui 1899. În toamna lui 1899, criza financiară - cea mai mare din istoria modernă a României - atinge punctul culminant. Anul financiar 1897-1898 se încheiase cu un deficit de 13.819.754 de lei, la valoarea de atunci a monedei naţionale.

Mai mult decât îngrijorat de criza financiară, ale cărei dezvoltări le sesizează primul în România, Carol I îi scrie surorii sale, Maria de Flandra, la 9 iulie 1899, potrivit documentului redat de Sorin Cristescu în temeinica sa cercetare "Carol I şi politica României (1878-1912)":

"Din cauza recoltei distruse ne îndreptăm spre un mare pericol social şi economic ce va izbucni înainte de începutul iernii (...)."

Dacă ar fi să credem consemnărilor făcute de martorii vremii, în România e jale mare. În a sa "Istorie politică a României sub domnia lui Carol I", Titu Maiorescu observă cu îngrijorare că statul nu-şi mai poate onora plăţile:

"Pe la sfârşitul lui septembrie 1899 se amână cu vreo zece zile, până să se mai strângă ceva bani, plata unui mandat de 18.300 lei de la Ministerul Lucrărilor Publice; la începutul lui octombrie, asupra unui mandat de 1.700 lei pentru hrana Seminarului Teologic din Bucureşti, casierul central plăteşte numai 700 lei (...), chestura Senatului rămâne datoare cu 30.000 de lei."

În aceste condiţii, un amărât de funcţionar, care câştigă doar 4 lei şi 44 de bani pe zi, e în stare să dea 3 lei pentru merge din centru până la şosea (actualul Kisselef) cu o birjă de lux. Adâncind ironia, Caragiale observă că eroul nostru nu alege o cofetărie obişnuită, ci una frecventată de lumea bună.

Toate acestea, într-o vreme în care presă, politicieni, Rege se jeluiesc că e criză financiară devastatoare. E un paradox pe care I.L. Caragiale nu ni-l explică. Doar îl sugerează. Un paradox valabil şi azi. Toată lumea se plânge că e criză. Şi, în acest timp, mallurile sunt pline!

Articol scris de Ion Cristoiu şi publicat în ADEVĂRUL

Marina Bay Sands resort opens in Singapore | Mail Online

Jazz Regal la Montreal

Capi de afiş ai sunt: Herbie Hancock şi Smokey Robinson. Festivalul Internaţional de Jazz de la Montreal, considerat cel mai mare din lume în acest gen muzical, debutează vineri, 25 iunie, cu un line-up care satisface fără probleme aşteptările celor mai blazaţi dintre melomani, de la Herbie Hancock la Paolo Fresu, Lionel Richie şi Smokey Robinson, informează AFP.

Până pe 6 iulie, artişti de legendă ai genului, dar şi nume mai puţin cunoscute vor urca pe scena festivalului. Organizatorii au anunţat peste 800 de concerte gratuite în aer liber, un adevărat record în cei 31 de ani de existenţă ai festivalului.

Peste 2,5 milioane de spectatori sunt aşteptaţi în acest an în centrul oraşului Montreal.

"De câţiva ani, putem spune că formatul festivalului a ajuns la maturitate, chiar dacă el creşte câte puţin în fiecare an", a declarat Andre Menard, directorul artistic şi cofondator al evenimentului, mândru să vadă că oraşul său natal este pe cale să se transforme încă o dată într-o veritabilă Mecca a jazz-ului.

"Cu 14 săli de concerte şi 10 scene exterioare, încercăm mereu să aducem ceva nou", a adăugat Andre Menard.

Ca de obicei, organizatorii au ştiut să reunească şi în acest an nume grele ale jazz-ului de ieri şi ale celui actual. Saxofonistul Sonny Rollins, trompetistul italian Paolo Fresu, pianistul Herbie Hancock şi toboşarul Jack DeJohnette se numără printre artiştii invitaţi la ediţia din acest an. Pianistul Keith Jarrett va reveni şi el pe scena festivalului din Montreal în 2010.

"Încercăm, într-o manieră puţin naivă, să mulţumim pe toată lumea, lucru pe care aproape că îl reuşim", a adăugat Andre Menard.

Semnalul de începere al acestui maraton muzical va fi dat de cântăreţul şi chitaristul swing Brian Setzer. "Rebelul rockabilly" va oferi, vineri, un concert gratuit în centrul metropolei canadiene.

Premiul Spirit al Festivalului Internaţional de Jazz de la Montreal va fi decernat în acest an cântăreţului-far al casei Motown Smokey Robinson, care va participa în premieră la acest eveniment. În anii precedenţi, organizatorii au decernat acest premiu unor muzicieni de renume, precum Bob Dylan, Paul Simon, Stevie Wonder şi Leonard Cohen.

Rămânând fidel fanilor săi, festivalul îşi permite, totodată, luxul de a oferi publicului numeroase concerte care nu au decât o legătură tangenţială cu jazz-ul. Stilurile pop, funk, rock, electronic şi rapp figurează şi ele în "meniul" ediţiei din acest an.

Cântăreţul soul Lionel Richie va deschide, de altfel, această sărbătoare muzicală, printr-un concert pe care îl va susţine în Place des Arts.

Stilul urban este şi el bine reprezentat în acest an, prin concerte susţinute de clasici ai genului, precum Rakim, Antipop Consortium şi The Roots.

Organizatorii festivalului din Montreal doresc să marcheze împlinirea a 100 de ani de la naşterea chitaristului şi părintelui jazz-ului manouche Django Reinhardt. Nepotul acestuia, David Reinhardt va urca pe scenă şi va fi acompaniat de Christian Escoude şi de Marcel Azzola.

"Django este unul dintre cei mai influenţi muzicieni din istoria jazz-ului, chiar dacă nu a fost american. L-aş pune aproape pe acelaşi plan cu Miles Davis. Sonorităţile abordate şi stilul lui gitan îşi au rădăcinile în muzica populară franceză", a explicat Andre Menard.

Deatlii și Programul complet îl ai aici Just CLICK

Eminescu şi Băsescu

Clocoteşte actualitatea? Facem apel la Eminescu. Iată un fragment din articolul "ZIARUL «PRESA», ÎN REVISTA SA...", scris de Mihai Eminescu.

"La noi lucrurile se petrec după culise. Am văzut miniştri intrând, ieşind şi reintrând de câte trei ori în cabinet, aci Stan înlocuind pe Bran, aci Badea-Radu înlocuit prin Radu-Badea. Aceste premeneli ministeriale se fac de către capul cabinetului cu mai puţină scrupulozitate decât cum s-ar face din partea unui prăvăliaş cu calfele sale. Un asemenea cabinet, viţiat deja în principiul existenţii sale, este chemat a face alegeri; reuşita [î]i este asigurată de mai înainte, cum ne probează experienţa (…).

Când în acest raport — care e direct între tron şi naţie — intervin miniştrii sau prin violenţă sau prin corupţiune, deci prin toate mijloacele de cari dispune maşina atotputerniciei guvernamentale ca să falsifice libera espresiune a ţării, întrebăm: nu este acest amestec corumpător sau violent al miniştrilor o atingere adusă direct prerogativelor tronului?

Întrebăm dacă tronul poate să stea indiferent şi nepăsător când se produc fapte de-o violenţă sau de-o corupţiune manifestă? De bună seamă că nu, căci, daca am admite o asemenea teorie monstruoasă, ea ar însemna o adevărată abdicare a şefului statului în
mâna ministrului X sau Y pe care l-a fi însărcinat cu opera consultării.

Am demonstrat cât este de mare disproporţiunea între puterile de rezistenţă ale alegătorilor la noi faţă cu guvernanţii. Această disproporţiune este şi rămâne un rău care nu se poate remedia decât printr-un control mai sever din partea şefului statului.

Ştim că "Presa" nu se mulţumeşte numai cu analogii sau teorii emise de articole de fond de prin ziare străine, ci că, asemenea advocaţilor ce vor anume paragrafe de legi, ea cere autori competenţi în materie. Deci îi facem şi această plăcere, citind pe John Stuart Mill.

Iată propriile cuvinte ale autorului englez:

Dacă drumurile, căile ferate, băncile, asigurările, marile companii pe acţiuni etc.; dacă apoi corporaţiunile municipale şi birourile care atârnă de la ele ar deveni atâtea departamente ale unei administraţiuni centrale; dacă impiegaţii tuturor acelor întreprinderi diverse ar fi numiţi şi plătiţi de către stat, dacă ei ar fi să aştepte numai de la stat înaintarea şi fericirea lor, atunci nici libertatea presei, nici constituţiunea populară a legislaţiunii noastre n-ar împiedica ca Englitera să nu mai fie liberă decât cu numele.

Cu cât maşina administrativă ar fi mai ingenioasă şi mai eficace, cu cât s-ar concentra în ea mai multă inteligenţă şi energie, cu atât răul ar fi mai mare.

Toată inteligenţa şi toată capacitatea ţării s-ar concentra într-o numeroasă biurocraţie către care ţara ş-ar îndrepta necontenit ochii, mulţimea pentru a primi ordinele şi direcţiunea; oamenii capabili sau lacomi pentru a obţine înaintare personală.

Acest tablou ipotetic făcut de autorul englez e trăsătură cu trăsătură portretul ţării noastre.

Dacă însă un asemenea pericol există chiar pentr-o veche ţară parlamentară ca Englitera, bogată, industrială, c-o puternică clasă de mijloc, ce să mai zicem de noi, unde guvernul este totul, ţara nimic.

Începem cu comuna.

Cine nu ştie că îndată ce ministeriul se schimbă, de la comuna rurală cea mai obscură până la populata capitală, consiliile comunale se dizolvă şi se numesc primari după chipul şi asemănarea ministrului.

Administraţia? Se dizolvă consiliile judeţene, se schimbă prefecţii şi subprefecţii în acelaşi chip.

Justiţia? Urmează acelaşi exemplu.

Şi administraţia şi justiţia se conferă numai pro forma în numele Domnitorului; în realitate ele nu mai sunt ale ţării ci ale partidului de la putere.

Miile de funcţionari de prin toate celelalte ramuri ale serviciilor publice, toţi amovibili şi la discreţia guvernului, tremurând pentru existenţa lor la orice zvon de criză ministerială, strămutările de militari şi de profesori, favorurile toate de care dispune un guvern necontrolat, de vreme ce le distribuie pentru a preface pe cei însărcinaţi cu controlul în complici ai săi, toate acestea, cari se petrec ziua-n amiaza mare, dau oare cuvânt "Presei" de-a pretinde în mod serios că şeful statului nu are altă misiune decât de-a le sancţiona prin tăcerea şi abţinerea sa?

Dresat cum este corpul electoral, ca şi caii de la manej, cari la un semn se-ntorc când la dreapta când la stânga, ar fi foarte uşor pentru un guvern ca s-aducă într-o Cameră absolut pe oricine ar pofti; pretinde însă "Presa" că şeful statului n-ar avea nimic de zis?

Să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Noi credem că suntem mai buni apărători ai principiului monarhic şi mai cu seamă ai monarhiei constituţionale când susţinem că şeful statului, care are dreptul de a-şi da miniştri în judecată, are încă şi mai mult pe acela de a-i controla în toate actele lor constituţionale şi de-a lua sub scutul şi patronajul său corpul electoral oricând îl vede violentat de către miniştri.

Să cităm un exemplu. Cînd pentru prima oară s-a violentat alegerile la 1867, cînd s-au tolerat ca în mijlocul capitalei, în vederea tronului, să se insulte Senatul, dizolvat atunci, cînd ministeriul au permis să se înceapă lucrările drumului de fier înainte de-a se fi convocat noul Senat spre a-şi da aprobarea la concesia Stroussberg, s-ar fi putut refuza şefului statului dreptul de-a uza de prerogativele sale prin singurul fapt, invocat de "Presa", că ministeriul reuşise a-şi înjgheba, prin mijloace ilegale, o majoritate oarecare?

Încheiem răspunsul nostru cu următoarea reflecţiune.

Am declarat în programul nostru că suntem în contra conspiraţiunilor, în contra a orice act de violenţă, că voim sincer consolidarea monarhiei constituţionale, că e departe de noi de-a da lecţiuni oricui; suntem însă în drept a cere cooperarea factorilor statului, conform cu destinaţiunea lor, ca cel puţin de-acum înainte să ne apropiem de adevăratele principii ale unui regim constituţional.

Mihai Eminescu în Timpul la 20 martie 1880. Fragment din articolul "ZIARUL «PRESA», ÎN REVISTA SA...".

Informații interesante

Labels

Layout

Technology

Breaking News

Scandal la Operă

Larry King LIVE is... DEAD

Conferinţa despre inimă a lui Andrei Pleşu.

Microsoft văzut de Andrei Pleşu.

Patrimoniul, artele vizuale şi educaţia culturală în graţiile AFCN

You shook me all night long - Umplugged

Gală în onoarea lui Ioan Holender, la încheierea mandatului de director al Operei din Viena

Cenuşa scriitorului José Saramago va fi depusă la umbra unui măslin centenar din Lisabona

Fudulia românească pe timp de criză.

Marina Bay Sands resort opens in Singapore | Mail Online

Jazz Regal la Montreal

Eminescu şi Băsescu

Maria Pescaru Design

Formular de contact