Latest Post
3 Doors Down A-Ha Abba AC/DC acappella accdc acustic Adela Marculescu Adriano Celentano Aerosmith Afroman Al Pacino Al Yankovic Alanis Morissette alex leo serban Alice Cooper Alice Georgescu Alice Voinescu Amazon Music Amos Lee Amy Belle Andrea Bocelli Andrei Serban Ane Brun Annie Lennox Anouk Anthony Hopkins antichitate Antonio Banderas Arlo Guthrie army Art Garfunkel arta Asia Awolnation B.B. King Babyface Bad Company bani Barbara Streisand Barenaked Ladies Barry White bănci Beach Boys Beastie Boys Beatles Ben Folds Ben Harper Berlin Beth Hart Biffy Clyro Billy Bragg Billy Ray Cyrus Billy Talent bine Bing Crosby Black Sabbath Blackmore's Night Blake Shelton Blue Diamonds Blue October blues Bob Dylan Bob Marley Bob Seger Bobby McFerrin Bon Jovi Bonfire Bonnie Raitt Bonnie Tyler Bono Boyz II Men Brian May Bruce Dickinson Bruce Robison Bruce Springsteen Bryan Adams Bryan Adams. hits Bryan Ferry Bucharest Bucuresti Cab Calloway calendar Cali Cameo Candy Dulfer Canned Heat caragiale Carlos Santana Carlos Snatana Carly Simon Carole King Carpenters carte Cassadee Pope Cassandra Wilson Casting Crowns Celine Dion Cesaria Evora Charlene Charles Aznavour Cher china Chinawoman Chris Isaak Chris Rea christian Chuck Berry Cinderella clasic Claudio Baglioni Coldplay concert constiinta Coolio copii cor Costel Constantin Count Basie country Court Yard Hounds coutry Cowboy Junkies Creedence Clearwater Revival Cristi Minculescu cronicar crtitica cultura curaj Cutting Crew cuvantul cuvantul dat Cyndi Lauper Dan Puric Darius Rucker David A. Stewart David Bowie David Garrett David Gray David Guetta De-Phazz Deep Blue Something deep purple Def Leppard Depeche Mode Des`Ree Desireless destin Diana Krall Dido Dire Straits Dixie Chicks Donovan dorel visan Doro Doro Pesch drama Dream Theater Duran Duran durere Eddie Cantor Edie Brickell electronic Elton John Elvis Presley Emerson Lake and Palmer Emilia Emmylou Harris Enya Epica Erasure Eric Clapton Ernest Tubb eseu Evanescence eveniment Ewan McGregor Extreme Faith No More Falco Fever Ray film filozofie Fine Young Cannibals Fish Fleetwood Mac Florent Pagny folclor folk Foreigner Francois Feldman Frank Sinatra Frank Zappa Garbage Garfunkel Garou Gary Moore Genesis George Carlin George Harrison George Michael girls Glenn Miller Gloriana Goran Bregovic gospel Grand Corps Malade Grand Funk Railroad greseli Gretchen Peters Guillaume Grand Guns N' Roses Guns N’ Roses Gwyneth Paltrow Harry Belafonte Heart Helene Fischer hita hits Holly Cole Hootie And The Blowfish ICR incredere indie insulta intelepciune INXS Ioan Gyuri Pascu Ion Caramitru Irina Petrescu IRIS Iron Maiden istorie iulie 2015 Iyeoka Okoawo James Brown Janis Joplin jazz Jean Marais Jeanette Jennifer Hanson Jennifer Warnes Jeremy Irons Jessie Ware jethro tull Jimmy Page Joan Baez Joan Jett Joan Osborne Joe Cocker Joe Dassin Johannes Strate John Cazale John Lee Hooker John Mellencamp Johnny Cash Johnny Hallyday Joni Mitchell Jooan Baez judecata. buni Julee Cruise Julien Clerc Kate Bush Keith Jarrett Kellie Pickler Kelly Clarkson Kenny Chesney Kenny Rogers Kid Rock Kings of Leon Kiss Kosheen Kris Kristofferson Krypteria Kylie Minogue La musique de la Légion étrangère Lacrimosa langa o magnolie din sec. 18 Laura Bell Bundy Laura Pausini LeAnn Rimes Led Zeppelin Lemmy Kilmister Lenny Kravitz Leo Sayer Leonard Cohen Lily Allen Linkin Park Lionel Richie live lLisa Loeb Loreena McKennitt Louis Armstrong love Luciano Pavarotti Lucinda Williams ludovic Luz Casal Lynyrd Skynyrd Macy Gray Manic Street Preachers manie Manowar Manu Chao Margareta Pogonat Marillion Marius Bodochi Mark Knopfler Maroon 5 Martika Martina McBride Martina Topley-Bird Mary J. Blige masca Meat Loaf media Melissa Etheridge Melody Gardot Men At Work Meryl Streep Metallica metrou Michael Bolton Michael Buble Mick Jagger Midnight Oil mihai eminescu Mike and the Mechanics Miles Davis Moby morala Morcheeba Motley Crue Mr. Big Mr. Mister Nana Mouskouri Nas Nat King Cole Natalie Grant Natalie Imbruglia Natasha St-Pier nedreptate Neil Diamnond Neil Diamond Neil Young nepasarea New Japan Philharmonic New York Nick Cave Nick Cave and The Bad Seeds Nickelback Nicole Kidman Nicu Alifantis Nicu Constantin Nightwish Nirvana Norah Jones Nostalghia Oasis Oldelaf Oleta Adams OMC OneRepublic onoare Otis Redding Ozzy Osbourne Padova Papa Roach patapievici Patricia Kaas Patrick Bruel Patsy Cline Patti LaBelle Paul Simon Paula Lima Peggy Lee Pet Shop Boys Peter Cetera Peter Gabriel Petru Cretia Petru Creția Phil Collins pilda pilde Pink Pink Floyd PJ Harvey placere poezie Poison police pop Portishead presa prietenie Prince Procol Harum prostia Purcărete queen R.E.M. Radiohead Radney Foster Radu Beligan Rainbow Randy Rogers Band rap Ray Charles război Reamonn Reba McEntire red hot chili peppers reggae REM Richard Bohringer Richie Sambora Ritchie Blackmore Robbie Williams Robert De Niro Robert Palmer Robert Plant rock Rod Stewart Roger Miller Roger Waters Rolling Stones romania Roxette Run DMC Rusia Sade Sam Brown Sanctus Real saracie Sarah Brightman Sarah McLachlan Savage Garden Scorpions Scott MacKenzie Seal Sebastian Bach Semisonic Seneca shakespeare Shania Twain Sheryl Crow Simon Simple Minds Simply Red Sinead O'Connor Skid Row Slade Smashing Pumkins Smokie Sophie B. Hawkins Sophie Milman Sophie-Tith Charvet soul Soul Asylum soundtrack spaima spirit Steppenwolf Steve Miller Band Steve Winwood Stevie Ray Vaughan Stevie Wonder Sting Stromae suferinta suflet Sunny Sweeney Suzanne Vega T'pau tango Tanita Tikaram Tarkovski taxi Taylor Dayne teama Tears For Fears teatru Terence Trent D'Arby Tesla The Animals The Bad Seeds The Bangles The Civil Wars the corrs The Cranberries The Cure The Doors The Four Seasons The Fugees The Heartbreakers The Jeff Healey Band The Moody Blues The Piano Guys The Pogues The Police The Pretenders The Proclaimers The Troggs The Undisputed Truth The Verve The Wailers Theory of a Deadman This Mortal Coil ticalosi tihna Tim McGraw Tina Turner Todd Rundgren Tom Cochrane Tom Jones Tom Petty Tom Petty And The Heartbreakers Tom Waits Tori Amos Toto Cutugno Tracy Chapman tradare trup Tudor Gheorghe turneu U2 Uber ucide Ucraina Ugly Kid Joe unplugged Urge Overkill Uriah Heep Usher vaicareala valoare vals Van Halen Van Morrison Vanessa Carlton Veronika Agapova versailles virtute Vixen Vonda Shepard Webb Sisters Whitesnake Whitney Houston Wilhelm de Orania Within Temptation woman Yasmin Levy YES Yngwie Malmsteen Zamolxe Zaz Zdob si Zdub ZZ Top

Duran Duran - Girls on film (uncensored version) 



Duran Duran "Girls on Film" Uncensored
from Resistol 5000 on Vimeo.

"Girls on Film" is the third single by Duran Duran, released on 28 May 1981.
The single became Duran Duran's Top 10 breakthrough in the UK Singles Chart, peaking at Number 5 in July 1981. Its success was particularly gratifying for the band, who had personally selected it for release following the failure of its predecessor, "Careless Memories", which had been chosen by their record company, EMI. Its popularity provided a major boost to sales of the band's eponymous debut album, Duran Duran, which had been released a month earlier.
The song did not chart in the United States on its initial release, but it became popular and widely known after receiving heavy airplay on MTV when the Duran Duran album was re-issued in 1983.
Video story
The song fared well on the radio and the charts before the video was filmed, but the controversy that ensued helped to keep the band in the public eye and the song on the charts for many weeks.
The video was made with directing duo Godley & Creme at Shepperton Studios in July 1981. It was filmed just weeks before MTV was launched in the United States and before anyone knew what an impact the music channel would have on the industry. The band expected the "Girls on Film" video to be played in the newer nightclubs that had video screens, or on pay-TV channels like the Playboy Channel. The raunchy video created an uproar, and it was consequently banned by the BBC and heavily edited for its original run on MTV; the band unabashedly enjoyed and capitalised on the controversy.
Summary of the uncensored full-length music video

  • The band performs on an elevated stage behind a models' catwalk, which resembles a boxing ring, as various scantily clad women act out a series of erotic vignettes. A number of these scenarios feature mild depictions of BDSM, sexual fetishism and fantasy and recurring themes of seduction and abandonment:
  • Two models in sheer black camisoles and knickers mount the catwalk carrying pillows. They straddle a feather-covered pole at either end and move toward the centre, sliding their crotches along the horizontal candy-striped shaft in a slow and suggestive manner. The models proceed to have a pillow fight. Upon finishing, they kiss and return to their dressing room and pour champagne on each other's cleavage. 
  • A petite female Sumo wrestler with her hair flared up in a tall tophawk ponytail mounts the catwalk to confront a lumbering, heavyset male Sumo wrestler. The woman is wearing a sheer top and a mawashi loincloth. In the confrontational tachi-ai stance, she seizes her opponent by the shoulder and flips him forward head-over-heels. He somersaults and lands on his backside with a thud and she gives the ceremonial rei salutation (i.e., a bow) and walks away victorious.
  • A masseuse in a white nurse's uniform with white garter suspenders and sheer white stockings administers a full-body hot-oil massage to a man on a steam-bath table. She later walks away leaving the man unconscious.
  • A woman in a cowgirl costume rides on the back of a muscular, G-string-wearing, black model who is fetishistically costumed as an equine. She later soaps his semi-nude body with a wet sponge and then leads him on a leash while he cavorts behind her.
  • A model wearing a one-piece swimsuit and high-heels struts and poses on the catwalk before falling backwards into a child's inflatable plastic wading pool and collapsing. She is "rescued" and revived by a handsome male lifeguard. She responds by embracing and kissing the lifeguard so intensely that he becomes unconscious from exhaustion and is left in the pool while she walks away. The model is later seen reclining on a chair, nude, drying herself with an electric blow dryer before rubbing ice cubes on her nipples in closeup.
  • A brunette model removes her fur coat to reveal her breasts and skintight see-through plastic knickers underneath. She mud-wrestles with a blonde woman wearing a one-piece swimsuit. The blonde woman loses and is left behind in the mud, while the brunette woman is attended by a male assistant who sprays the mud off her body with a water hose.

Depeche Mode - People Are People (Extented Version)




"People Are People" was written by Martin Gore, but the dancy, pop feel of the song may be credited to Alan Wilder. Wilder wrote the B-side, "In Your Memory". Each song has an extended remix, the "Different Mix" and the "Slik Mix" respectively (although the "In Your Memory" mix is often incorrectly called the "Slick Mix").

The Clive Richardson-directed "People Are People" video was released in two versions. The original video was made for the single version, but an alternate video was made with the "Different Mix". The music video featured footage of various war scenes, mixed with footage of the band aboard the HMS Belfast. The "Different Mix" video appears on Some Great Videos.

Despite "People Are People"'s success, Martin Gore considers it as one of his least favourite songs. He prefers his songs to have subtle metaphors to allow people to find their own meanings to his songs, and feels "People Are People" does not fit that description[citation needed]. It has not been played live since 1988.


Tower of Song - Leonard  Cohen - Edge - Bono - I'am your Man




---------------------------------------------------------------------------
Well my friends are gone and my hair is grey
I ache in the places where I used to play
And Im crazy for love but Im not coming on
Im just paying my rent every day
Oh in the tower of song

I said to hank williams: how lonely does it get?
Hank williams hasnt answered yet
But I hear him coughing all night long
A hundred floors above me
In the tower of song

I was born like this, I had no choice
I was born with the gift of a golden voice
And twenty-seven angels from the great beyond
They tied me to this table right here
In the tower of song

So you can stick your little pins in that voodoo doll
Im very sorry, baby, doesnt look like me at all
Im standing by the window where the light is strong
Ah they dont let a woman kill you
Not in the tower of song

Now you can say that Ive grown bitter but of this you may be sure
The rich have got their channels in the bedrooms of the poor
And theres a mighty judgement coming, but I may be wrong
You see, you hear these funny voices
In the tower of song

I see you standing on the other side
I dont know how the river got so wide
I loved you baby, way back when
And all the bridges are burning that we might have crossed
But I feel so close to everything that we lost
Well never have to lose it again

Now I bid you farewell, I dont know when Ill be back
There moving us tomorrow to that tower down the track
But youll be hearing from me baby, long after Im gone
Ill be speaking to you sweetly
From a window in the tower of song
Yeah my friends are gone and my hair is grey
I ache in the places where I used to play
And Im crazy for love but Im not coming on
Im just paying my rent every day
Oh in the tower of song

Oldelaf - Le Cafe


Oldelaf, de son vrai nom Olivier Delafosse, est un auteur-compositeur-interprète, chanteur humoristique et musicien français né le 10 mai 1975.
En 2000, il crée le groupe Oldelaf & Monsieur D avec le comédien Frédéric Draps. 
Après la séparation du groupe lors de leur concert d'adieu à l'Olympia le 30 janvier 2010, il poursuit sa route en solo, entouré sur scène par Julien Breton dans le rôle de Charles Berthier, Alexandre Zapata dans le rôle d'Alain Berthier, Fabrice Lemoine dans le rôle d'Amaury Cantet et Victor Paillet dans le rôle de Jacques F.
D'origine normande, Olivier Delafosse apprend le piano dans son enfance. Dès 14 ans, il commence à composer des chansons qu'il interprète au sein d'un groupe de lycéens. Après le baccalauréat, il suit des études de musicologie, devient animateur socio-culturel et enseigne un temps la musique dans un collège de Caen. Très tôt cependant, il décide de « monter à Paris ».
Le 17 octobre 2011, il sort son premier album solo Le Monde est Beau.
The lyrics:
Pour bien commencer,
Ma petite journée,
Et me réveiller
Moi je pris un café

Un arabica,
Noir et bien corcé,
J'enfile ma parka,
Cà y est je peux y aller

"Où est-ce que tu vas?"
Me crit mon aimée
"Prenons un kawa,
Je viens de me levée"

Et tant en avance,
Et un peu forcé,
Je change de sens
et reprend un café

A 8 heure moins le quart,
Faut bien l'avouer,
Les bureaux sont vides,
on pourrait s'ennuyer

Mais je reste calme,
Je sais m'adapté
Le temps qu'ils arrivent,
J'ai le temps pour un café

La journée s'emballe,
Tous le monde peut bosser,
Au moins jusqu'à l'heure...
De la pause café!

Ma secrétaire entre
"Fort comme vous l'aimez!"
Ah mince, je viens d'en prendre,
Mais maintenant qu'il est fait...

Un repas d'affaires,
Tout près du sentier,
Il fait un temps superbe,
Mais je me sens stressé

Mais colègue se marrent
"Détends-toi Renée!
Prends un bon cigare,
Et un p'tit café!"

Une fois fini,
Mes colègue creuvés,
Appelle un taxi,
Mais moi j'ai envie de sauter!

Je fais tout Paris,
Pis je trouve un troquet,
J'commande un déca,
Mais re-caféiné!

Mmmh...

J'arrive au bureau,
Ma secrétaire me fait
"Vous êtes un peu en retard,
Je me suis inquiétée"

Oh!...je la jète par la f'nêtre
Elle l'avait bien cherhcée!
D'façon faut que je rentre,
Mais avant...un café!

Attendant le métro,
Je me fait agréssé,
Une p'tite vieille me dit
"Euh, vous avez l'heure s'il-vous-plaît?"

Oh, j'lui casse la tête,
Et j'la pousse sur le quai
Je file à la maison
Et j'me sers un... devinez!

"Papa, mon papa,
En classe je suis premier!"

PUTIN MAIS QUOI!!!
TU VAS ARRETE DE ME FAIRE CHIER!!!
MAIS QU'IL EST CON CE GOSSE!!!
EN PLUS I'SE MET A CHIALER!!!

J'menferme dans la cuisine,
Il reste un peu de café!

CA FAIT QUELQUE JOURS,
QUE JE SUIS ENFERME,
J'SUIS SEUL DANS MA CUISINE,
ET JE BOIS DU CAFE!!!

IL FAUDRA BIEN QU'JE DORME,
LES FLICS VONT ME CHOPER,
ALORS JE CLOUS LES PORTES,
ET JE REPRENS DU CAFE!!!

(suite instrumentale) 

Povestea unui dansator, acum coregraf celebru, cu lumea lui Caragiale a început demult, cu un teatru de păpuşi improvizat în baia unei locuinţe bucureştene, în România comunistă, pe care „puştiul” care dansa prin fabrici şi uzine avea s-o părăsească destul de repede. „Puştiul” dansase cu Miriam Răducanu în recitaluri rămase în istoria Teatrului Bulandra şi în istoria culturii necenzurate. În străinătate, Gigi Căciuleanu avea să devină un nume sinonim cu dansul de forţă, a  cărui poveste personală s-a legat şi de Pina Bausch, şi de Maïa Plissetskaïa. Apoi, va semna coregrafia multor spectacole de pe mari scene lirice şi din multe teatre. După zeci de ani de dans şi coregrafie, Gigi Căciuleanu revine din când în când în Românie şi face câte un spectacol.
Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru s-a deschis cu spectacolul lui de la TNB, „D’ale noastre”. În prima zi de FNT, am avut un dialog frumos despre dans, artist şi om, presărat cu amintiri.
Ne-aţi putea explica, în câteva cuvinte care este legătura artistică, intelectuală, sentimentală dintre Gigi Căciuleanu şi I.L. Caragiale?

Se împlinesc, ştim, o sută de ani de la moartea lui Caragiale. Dar, în acelaşi timp, ştim cu toţii că I.L. Caragiale n-a murit, ci e foarte prezent în lumea întreagă. El ne-a prins în bold, e valabil şi va continua să fie.
Spectacolul de la TNB nu mi-aş permite să-l numesc „un spectacol I.L. Caragiale”. Scrierile lui sunt mult prea arborescente şi teatrale, iar meseria mea este dansul, chiar dacă eu consider că am făcut acum teatru coregrafic. Încă din copilărie, m-am tot jucat cu Caragiale, mai exact cu Caţavencu, aşa cum m-am jucat şi cu Yorick. În jurul celor doi mi-am făcut o întreagă piesă de viaţă, nu de teatru. Pe la nouă-zece ani i-am descoperit pe amândoi. Aveam o marionetă, cu un chip realist, despre care mi s-a spus că e Caţavencu. Pe-atunci nu se putea cumpăra orice şi mi-am făcut singur un teatru de păpuşi graţie căruia am supravieţuit. Mă dăduseră afară de la şcoala de coregrafie pe motive de dosar politic al părinţilor. S-a decis că la această instituţie trebuie să intre o cotă de copii de ţărani şi de muncitori şi, ca să se facă loc, au dat afară alţi copii, de origini mai puţin „sănătoase”. Acum mi se pare un fapt derizoriu din biografia mea, dar atunci m-am îmbolnăvit. Pe vremea aceea se intra la şcoala de coregrafie la 9 noi şi absolvenţii aveau 16-17 ani şi erau cei care reuşeau să parcurgă toate etapele, existând selecţii periodice. Eu am intrat împreună cu mulţi alţii, dar am absolvit în cele din urmă numai cinci, căci era foarte greu să rezişti, fiind o profesie dificilă.
Revenind, când m-au dat afară, a fost o tragedie. Ca să supravieţuiesc mi-am făcut teatrul meu de păpuşi, care a ajuns „profesionist”: mergeam la orfelinate, făceam stagiune. Protagonişti erau Caţavencu, Măriuca, ursuleţul Martinică şi Sinbad Marinarul. Cu ei făceam scenarii, iar clue-ul era Caţavencu. Văzusem spectacolul „O scrisoare pierdută”, cu Carmen Stănescu. Când eşti mic, o replică precum „Fii, bărbată, Zoe!” te loveşte pur şi simplu. Apoi am luat eu monologul lui Caţavencu, întrerupt de Popeşti şi Ioneşti, pe care i-am înlocuit cu Măriuca şi Sinbad Marinarul, brodând poveşti exotice. Şi aşa Caragiale a devenit foarte exotic şi plăcea foarte mult.
Teatrul de păpuşi începuse la noi acasă, în baie, la subsol. În baie, unde era şi o cadă separată printr-o perdea, se afla şi bucătăria. Unii făceau baie, în timp ce alţii mâncau, că eram mulţi. Aşa că perdeaua a devenit cortină, care se trăgea când începea spectacolul şi făceam oamenii să râdă, fără să ştiu ce fac. Mă pasiona, poate, acel dialog care nu e un dialog, o cavalcadă de râsete-plânsete, o reacţie la o mascaradă, iar „publicul” intervenea. Era un fel de teatru-în-teatru.
Şi acum Caţavencu există foarte clar în mintea mea. Ion Caramitru m-a invitat să fac un Caragiale pe limba mea. Aşa am făcut, ceea ce înseamnă un risc mare. Publicul nu vede în D’ale noastre butaforie, ci dansul dus mai departe, sper eu. Actorul are valoarea intenţiei, ceea ce-i lipseşte dansatorului, care este un instrument foarte fragil, cu toate că trebuie să arate forţă pe scenă. Sunt dansator şi ştiu cu cât doza de fragilitate e mai covârşitor puternică decât cea de forţă. Forţa e ceea ce se vede. Dansatorul e şi instrument, şi instrumentist în acelaşi timp. La el, fiecare părticică face parte dintr-o orchestră şi are preocupările ei. Actorul, în schimb, pleacă de la intenţie. În acest caz, a trebuit să vin cu indicaţii de dans abstracte – corpul e o abstracţiune, dacă faci abstracţie de personalitate, şi omul e ca o ramificare, fiecare parte ramificându-se – pentru dansatori, căci interpreţii fac şi mai mult decât dans, şi mai mult decât teatru, fac altceva.
Nu putem încerca să descriem acest altceva?

Gândul meu a fost să fac un fel de teatru de animaţie. E deja un clişeu să vorbeşti despre Kleist, despre care ştim toţi, cu toate că eu am descoperit târziu textul lui Despre teatrul de marionete. Dansatorul este cumva marioneta coregrafului, însă, pardoxal, coregraful e marioneta danstorului, pentru că lucrează cu nişte neputinţe, nu neapărat cu ce vrea el, căci socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Iar în dans trebuie să prevezi ce nu poate ieşi ca să reuşeşti să faci ce vrei neapărat să-ţi iasă.
Cât e improvizaţie, cât e calcul în spectacolul de la TNB? Cum s-a construit el efectiv?
Nimic nu e improvizaţie, nu lucrez aşa. Improvizez mult eu cu mine, înainte de a începe lucrul la un spectcol. Nu-mi permit luxul timpului, nu am la dispoziţie luni întregi pentru un spectacol. Cel mai mult am avut cinci săptămâni şi, ca să supravieţuiesc, viaţa m-a învăţat să lucrez foarte repede. La Nancy, când am preluat direcţie operei, aveam cinci zile să fac coregrafia unui spectacol. Şi în fiecare săptămână făceam o producţie. Întotdeauna am lucrat în stare de urgenţă şi mi se potriveşte, „mă zvâcneşte” şi îi bag în draci şi pe dansatori. Starea de urgenţă, scriam şi în cartea mea Vânt, volume, vectori, nu e doar frica de premieră, ci o stare ce se aşază deasupra stării obişnuite înainte de a intra în scenă. Nu aştepţi spectacolul ca să intri în transă, ea trebuie să existe din primul moment al repetiţiei. Eu încep repetiţia cu o lecţie de filosofie a corpului, de la care învăţ şi eu foarte mult de fiecare dată. În dans se învaţă mult. Dar, cu toate că e arta cea mai veche, dansul a rămas puţin în urmă faţă de teatru, muzică, pictură în ceea ce priveşte teoria. Îmi spuneaţi înainte că n-aveţi instrumentele necesare pentru a analiza un asemenea spectacol. Ei bine, nimeni nu-l are, nici eu nu ştiu de ce anume o mişcare este aşa, şi nu invers. Chiar acum mă gândesc să scriu o carte, Spaţiu şi contraspaţiu.Definiţia coregrafiei pare simplă: organizarea mişcării în timp şi spaţiu. Eu aş opta însă pentru alta: coregrafia este drumul cel mai lung între două puncte. Noi, dansatorii, dansăm cumva din instinct şi cred că ar trebui să conştientizăm şi raţional ce facem, căci totul se poate măsura. Ştiu ce frumos e râul în Valea Neajlovului, unde am copilărit, şi mult timp m-am gândit că-l stric, dacă-l măsor. Dar nu e adevărat. O sonată de Bach se strică dacă e scrisă pe partitură? Pablo Casals o duce dincolo, ca un echilibrist pe sârmă, la marginea prăpastiei.
Cu alte cuvinte, nu aveţi preconcepţia că raţiunea dăunează sensibilităţii?

Nu. Dacă ai însă numai raţiune, nu e bine. Există paşi. Când improvizez singur, nu raţionalizez. Dar apoi ajung tot la raţiune. Doamna Miriam Răducanu improviza enorm când nimeni nu improviza, dar o făcea cu sens şi control al instrumentului, ca în jazz. De altfel, am citit că Duke Ellington îşi scria improvizaţiile. 
Deci nu e o contradicţie în termeni.
Nu. Şi în dans e la fel. E bine că, după dansul clasic, supus constrângerilor, trăim etapa dansului liber. Iar pe mine mă pasionează mecanismele interne şi în D’ale noastre am pus mult din ce am descoperit, dar îmi doresc ca spectacolul să fie ca o prăjitură. Când o mănânc, mă bucur de gustul ei şi nu mă interesează câtă făină are, câte arome s-au pus, câte ouă… Dozajele sunt de două feluri: ale coregrafului care-şi impune viziunea şi ale interpreţilor care intră în relaţie cu cei care-i privesc. Acestea sunt nuanţe care trebuie să vină dintr-o construcţie clară. Iar D’ale noastre, ca şi Carmina Burana de la Târgu Mureş, este un spectacol foarte elaborat. Când scrii pe corpul cuiva, căci asta face coregraful, eşti ca la windsurfing. Nu poţi avea încredere, că marea nu e lină, are valuri, care nu ştii când vin. Iată de ce D’ale noastre începe cu umanoizi în furtună. Aşa suntem toţi şi e frumos. 
Aţi lucrat aici cu artişti formaţi în România, într-o şcoală de actorie în care mişcarea e în plan secundar.

Am avut norocul să lucrez cu ei acum ceva vreme, la Oui ba da. Şi, recunosc, i-am tratat ca pe nişte dansatori de înaltă cultură de mişcare. Repet, oricum, la mine partea de laborator psihofilosofie a mişcării e foarte importantă. Cel mai mare rol al meu este să fiu catalizator, să provoc reacţii. Oamenii aceştia sunt minunaţi, chiar dacă mă supăr pe ei şi ne certăm. De fapt, e vorba aici de îmbinarea dintre precizie şi energie, care nu se anulează reciproc. Energia nu înseamnă nici haos, nici agitaţie, ci control. Parametrii la care n-ai timp să te gândeşti în timpul spectacolului trebuie asimilaţi, trebuie să fie gând în spectacol. Şi orice corp inteligent este un corp frumos. Mulţi dansatori celebri n-au avut corpul ideal, dar au avut talent şi inteligenţă de mişcare.
Revenind la o lipsă a culturii mişcării aici, România ar fi avut mult de învăţat, dacă mai mulţi artişti ar fi lucrat cu Miriam Răducanu, care a colaborat cu diverşi regizori şi actori pentru componenta de mişcare scenică. Dar, din păcate, atunci nu mulţi dansatori înţelegeau ce făcea ea. Eu eram singurul din şcoală care s-a dus după doamna Răducanu ca după Iisus. Ea nu mi-a zis niciodată să fac aşa sau invers. M-am contaminat de la ea, am învăţat absorbind ca un burete. La rândul meu, eu doar deschid antenele altora, care percep şi pricep. Atunci când te percepi pe tine, cât de puţin, începi să-i percepi şi pe ceilalţi.
Doar tot Caragiale a scris „Zi-le oameni şi dă-le pace”.

Replica aceasta spune tot despre spectacolul meu. Oameni suntem, oameni rămânem. Suntem interesanţi ca obiect de studiu, dar anatomia aridă, fără altceva, nu mă interesează. Când mă gândesc la cum arată diafragma, mă îngrozesc! Dar câtă putere are ea la un cântăreţ de operă! Cred că importantă e o paraanatomie. Trebuie să descoperi mereu cum ne-a făcut Dumnezeu, cum fiecare părticică din noi are un suflet, şi asta fac din spectacol în spectacol.
D’ale noastre începe cu artişti fără costume. Ei sunt Caţavencu, Tipătescu etc., dar sunt şi ei înşişi. Apoi încep să-şi pună costumele. Ar fi interesat de filmat în culise în timpul spectacolului, când au 2-3 minute să se schimbe nu numai de costum, ci şi de spirit. Nu-i uşor să ieşi din scenă domnul Goe şi să revii Nae Girimea. Un moment la care ţin foarte mult este metamorfozarea lui Lari Georgescu din Caţavencu în Ion, de exemplu. Ion, înger căzut, aşa l-am gândit eu, ceva mai mult decât Ion din Năpasta. Că doar fiecare are câteodată un înger căzut în stomac. În La Fin de Satan, Victor Hugo povesteşte în versuri lungi şi stufoase cum cade îngerul timp de patru mii de ani. Caţavencu ar fi convex, iar îngerul de jos, concav. La Caţavencu, totul e fals, grandoman, dar la celălalt totul are greutate. Şi totul are greutate la dansator, totul e mai greu pentru că e atât de corporal… De multe ori îţi vine să te laşi, să te arunci din tren, dar supravieţuim. Doar suprevieţuieşte el firul de iarbă care creşte prin beton, are toată presiunea atmosferică în cap, dar tot răsare şi trăieşte. Dansatorul, omul în general, are în el această forţă a creşterii la care poate face apel şi ea ne „bagă în priză”, ne salvează. D’ale noastre e un pasnu un spectacol, într-un ţară unde teatrul e bun.
E un comentariu sincer?
Da. Eu am plecat dintr-o ţară cu un teatru de tradiţie puternică. Atunci lucrau Liviu Ciulei, David Esrig, Lucian Pintilie sau Aureliu Manea şi ca ei n-au mai existat alţii după.
Aureliu Manea tocmai s-a întors cu un spectacol, după 20 de ani de izolare.
E o minune! Înseamnă că a avut teatru interior. E ceva foarte frumos. După ce am plecat n-am mai ştiu ce a mai făcut, dar i-am citit cărţile. Ce scrie despre Shakespeare, de exemplu, este fără egal. Revenind, vorbim despre un teatru cu individualităţile lui puternice. Suntem într-un festival cu nume. Printre ele, Andrei Şerban, regizorul primului spectacol din ciclul de Nocturne pe care le-am făcut pe vremuri la Teatrul Bulandra, înainte să părăsim România. Avusesem norocul să lucrez cu Liviu Ciulei, care mă invitase să fac mişcarea scenică la Leonce şi Lena, cu Ion Caramitru şi Irina Petrescu. Când nici nu terminasem şcoala, dar dansam şi la Operă şi lucram cu doamna Miriam, cea din urmă a plecat la New York câteva luni. Iar eu, un puşti, m-am simţit orfan şi mi-am luat inima în dinţi şi i-am telefonat doamnei Irina Petrescu, pe atunci vedetă de cinema, şi am invitat-o să facă un spectacol de poezie şi dans cu mine, la muzeu. Iar ea a acceptat! Am fost inconştient şi aşa am rămas. Am făcut minunea de spectacol, eram în faza mea Arghezi… Iar pe Arghezi îl regăsesc şi în D’ale noastre – „Mă uit în cer, mă uit în pământ”.
Cât despre Liviu Ciulei, era copleşitor, avea magnetism, era domol, eu mă uitam la el ca la Piramida lui Keops şi nici nu mai ştiu ce am făcut pentru spectacol. Habar n-am de ce m-a chemat, probabil că văzuse un puşti nebun, care danseză oriunde, prin fabrici şi uzine, un puşti care se duce unde nu vrea nimeni să se ducă şi care dansează şi pe strunguri…
Fotografii de Florin Biolan 

Articol semnat Dana Ionescu și preluat din revista YORICK

La 25 februarie 1935, în cadrul unei manifestări, la care s-au asociat mai toate organizaţiile de cultură şi de artă, a fost sărbătorit Constantin Tănase, actorul iubit de publicul ţării româneşti, directorul companiei de teatru "Cărăbuş".


A împlinit treizeci de ani de teatru şi de activitate pe tărâmul artei. Când îl vezi, tânăr şi zglobiu, debitând cu o vervă îndrăcită cupletele, sau dansând cu atâta artă, uşurinţă şi graţie, îţi vine să crezi că n-au trecut treizeci de ani de când slujeşte teatrul românesc şi că sărbătorirea ce i s-a făcut nu e pentru un asemenea jubileu, ci doar un act de gratitudine pentru arta sa.

Totuşi, Tănase a împlinit această treime de veac în teatru, ani munciţi din greu, ani în cari a ştiut însă să răzbată în simpatia publicului, să creeze un gen şi să menţină pe un tărâm de înaltă manifestare artistică, teatrul său. Genul comediei este socotit mai uşor decât este, iar genul revistei, gen produs după război, are de înfruntat şi mai grele critici. Dar şi revista, şi comedia sunt manifestări de artă, care depind, ca orice altă manifestare, de condiţiunile în care sunt reprezentate. Tănase a înţeles acest adevăr. Iar dacă aportul puternicei lui personalităţi artistice a fost considerabil, nu mai puţin demne de luat în seamă sunt sacrificiile materiale şi grijile ce şi le-a impus pentru a da, totdeauna, spectacole îngrijite, artistice, în adevăratul înţeles al cuvântului. Bilanţul acestei activităţi de trei decenii pe tărâmul artei, se soldează cu un beneficiu moral care laudă de la sine pe întreprinzător şi opera lui. Tănase poate să fie mulţumit.

Astăzi, când frunţile se încreţesc atât de uşor sub povara grijilor de tot soiul, astăzi când e mai mult rău decât bine, Tănase e cel care dă publicului românesc consolarea şi uitarea cu celebra lui poantă: "Era mai bine, când era mai rău".

Nu e puţin lucru să destinzi încordările sufletului, să spulberi pentru o clipă norii realităţilor dureroase şi să duci în lumea iluziilor roze pe cei pe care ţi-ai luat greaua sarcină să-i distrezi. E operă de vrăjitor.

Vrăjitorul Tănase a îndeplinit această operă cu o modestie şi cu o discreţie care o face şi mai remarcabilă. A reuşit în plin! Sărbătoarea lui înseamnă sărbătoarea glumei româneşti, înseamnă o manifestare de optimism sănătos şi promiţător de bine. Revista noastră, cu prilejul acestei sărbători, închina rândurile de faţa lui Constantin Tănase, urându-i cu vorbele lui de predilecţie: "Să ne trăieşti, Mitică!"

Şi acum, o amintire: Era în iarna cea mai cruntă, petrecută de ostaşii noştri în Moldova, după ce revoluţia rusă făcuse un gol mare în zidul nostru de apărare. Îngrijorarea se putea citi pe toate fetele. Şi totuşi, un mănunchi de oameni de inimă încuraja de la Iaşi eroica rezistenţă. În bătrâna capitală a Moldovei, printre cei cari într-un chip sau altul contribuiau la menţinerea moralului, Tănase se găsea la locul de cinste, aducând puţină veselie în atmosfera de plumb, cu inepuizabila serie a epicului "Di Granda".

Dar Tănase nu uita pe cei suferinzi, pe micii şi necunoscuţii soldaţi ce umpleau spitalele. Şi nu arareori îl întâlneai gonind, să provoace un zâmbet pe fetele acelea palide de mucenici, care piereau pentru a făuri celor de mâine o Românie Mare şi fericită. Şi atunci, intr-una din acele zile mohorâte, am asistat la o scenă unică: După ce în mijlocul unui salon de spital, Tănase debitase cu o vervă îndrăcită un cuplet celebru pe vremuri: "Eu mă numesc Tănase, Tănase, Tănase", artistul strânsese călduros mâinile răniţilor - ale celor ce le mai aveau - şi ieși pe uşă în gerul iernii de afară. L-am ajuns din urmă, voind să-i vorbesc; dar când îl privii în faţă, vorba îmi îngheţa pe buze. Tănase, cel care antrena o lume întreagă la râs, înainta încet prin omăt, şi plângea. Veselia o dădea în dar celorlalţi; durerea şi-o păstra, discret, pentru sine!...

"Dacă pe scena Cărăbuşului satira era însoţită de nota umoristică, de haina glumei, în schimb Tănase devenea grav şi trist atunci când aceleaşi crude realităţi care constituiau obiectul satirei sale, îl întâmpinau în viaţa de toate zilele.

Animat de un profund umanism, de o mare generozitate, Tănase nu putea rămâne nepăsător în fata nedreptăţilor sociale. Actorul îşi făcuse datoria înfierându-le pe scenă, omul însă putea să mai adauge ceva la aceasta. De aceea, personalitatea artistică a lui Tănase nu poate fi înfăţişată fără a o împleti cu însuşirile omului Tănase" (lustraţiunea Romana, 27 februarie 1935).

"Riscând refuzul şi jignirile, de care de altfel diverşi «demnitari» plini de ifose nu l-au scutit câtuşi de puţin, Tănase putea fi văzut deseori pe la felurite autorităţi, intervenind pentru obţinerea unui drept, pentru înlăturarea unei nedreptăţi. Tănase a practicat «intervenţionismul», da, acesta este cuvântul, dar la el avea cu totul alt înţeles decât cel obişnuit, compromiţător. Cerând cu fermitate ceea ce ştia el că trebuie acordat, Tănase a obţinut de multe ori ajutoare sau modeste fonduri pentru repararea de şcoli, de spitale, de cămine sau aziluri."
Fragment din cartea semnată Ioan Massoff - Radu Tănase, Tănase, Editura Meridiane, 1964

Să rememorăm un cuplet al legendarului Constantin Tănase:

„Şi-n politica-am făcut/Tot un drac! /
Că-i ministru Stan ori Bran/Tot un drac! /
Că eu tot rămâi golan/Tot un drac! /
Cat îi câţi, o apă fac/Tot un drac! /
Ori c-avem o constituţie/Tot un drac! /
Ori că nu-i, fără discuţie/Tot un drac! /
Ce mi-i veche, ce mi-i nouă/Cu cârnaţi n-are să plouă/
Am căzut din puţ în lac/Tot un drac! /
În ţara asta, tara pâinii/Să aibă pâine până şi câinii/
Guvernul nostru ne obligă/S-avem o zi de mămăligă/
Lor ce le pasă cum e traiul/Scumpiră trenul şi tramvaiul/
Scumpiră tot, la cataramă/Până şi pâinea şi tutunul/
Şi când înjuri pe şleau de mama/Ei, cică, eu fac pe nebunul. /
Teoria mea-i uşoară/Toată viaţa e o scară/
Care, pe rând, ca şi la moară/Toţi o urcă şi-o coboară”.

Maria Pescaru Design

{facebook#https://www.facebook.com/zamolxisvortexgame/} {twitter#https://twitter.com/escudesign} {google-plus#YOUR_SOCIAL_PROFILE_URL} {pinterest#YOUR_SOCIAL_PROFILE_URL} {youtube#YOUR_SOCIAL_PROFILE_URL} {instagram#YOUR_SOCIAL_PROFILE_URL}

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

Un produs Blogger.
Javascript DisablePlease Enable Javascript To See All Widget