Informații interesante

Publicarea mai multor conţinuturi explicite sexual pe paginile enciclopediei colaborative online Wikipedia şi pe site-urile adiacente a dus la declanşarea unui scandal între editorii platformei şi colaboratorii săi, informează BBC News Online.

Cofondatorul Wikipedia, Jimmy Wales, a renunţat la o parte din privilegiile şi atribuţiile sale de pe site după ce colaboratorii enciclopediei au criticat faptul că el a şters anumite imagini de pe platformă fără să îi consulte.

Anterior, Wales a cerut scoaterea de pe site a conţinuturilor pornografice generate de utilizatori, după ce un alt fondator al Wikipedia a depus o plângere la FBI contra enciclopediei online, pe care o acuza de pornografie infantilă.

La începutul lunii aprilie, Larry Sanger, un cofondator al Wikipedia, a denunţat platforma şi pe administratorii săi la FBI, declarând că organizaţia "distribuie în mod deliberat pornografie infantilă". Ulterior, el a precizat că nu era îngrijorat de existenţa unor fotografii cu copii ci de "reprezentările vizuale obscene ale abuzurilor asupra copiilor", care pot include desene şi sculpturi.

Săptămâna trecută, administratorii Wikimedia Commons, un dosar multimedia folosit pentru arhivarea articolelor Wikipedia, au şters sute de imagini. Unele imagini, considerate de comunitatea de colaboratori ai Wikipedia ca având valenţe educaţionale, au fost reintroduse în sistem.

Wales şi-a exprimat susţinerea pentru ștergerea imaginilor "care au puţine valenţe educaţionale sau deloc".

Presiunea asupra organizaţiei Wikimedia Foundation, care administrează Wikipedia, a crescut odată cu acoperirea mediatică a subiectului. Astfel, Fox News a realizat un reportaj în care îi întreba pe câţiva dintre cei mai celebri donatori care susţin financiar site-ul ce părere au despre publicarea conţinuturilor explicite sexual pe paginile enciclopediei.

Potrivit lui Michael Peel, Chairman al Wikipedia Marea Britanie, principala întrebare care trebuie pusă ar trebui să se refere la calităţile educaţionale ale conţinuturilor. "Oricine poate accesa Wikimedia Commons şi să publice conţinuturi. Cele ilegale şi cele aflate sub protecţia drepturilor de autor sunt şterse", a precizat Peel.

Pe de altă parte, Wales a fost criticat de mai mulţi voluntari care ajută la administrarea site-ului. Unii dintre aceştia au spus că decizia de a şterge conţinuturile este nedemocratică şi a fost luată prea repede.

Ca răspuns la aceste plângeri, Wales şi-a restrâns singur atribuţiile şi privilegiile pe care le avea în calitate de fondator al Wikipedia. Astfel, el nu va mai edita sau şterge conţinuturile din Wikimedia Commons.

Anul trecut, lansarea Wikipedia a fost nominalizată printre cele zece momente care au marcat cel mai mult internetul în ultimii zece ani, într-un clasament stabilit în cadrul Webby Awards.

Wikipedia este unul dintre site-urile cu cel mai mare număr de vizitatori de pe internet, atrăgând zilnic, numai în SUA, circa şase milioane de internauţi.

Înţelegerea schismei în care a fost adus omul de gândirea lui nu are doar o valoare intelectuală, ci şi una spirituală. Creştinul trebuie să se împotrivească spiritului lumii. Dar când spunem lucrul acesta, trebuie să fim conştienţi că duhul lumii nu ia întotdeauna aceeaşi formă. Astfel, creştinul trebuie să se împotrivească duhului lumii în forma pe care acesta o ia în generaţia lui. Dacă nu procedează aşa, el nu se împotriveşte deloc duhului lumii. Acest lucru este adevărat îndeosebi pentru generaţia noastră, deoarece forţele care lucrează împotriva noastră se caracterizează printr-o astfel de totalitate. Generaţia noastră de creştini are nevoie să ia aminte la aceste cuvinte atribuite lui Martin Luther:

"Dacă proclam cu toată puterea mea şi explic cât se poate de limpede fiecare parte a adevărului lui Dumnezeu, cu excepţia acelei mici părţi pe care lumea şi diavolul o atacă acum, nu îl mărturisesc pe Cristos, indiferent cu câtă îndrăzneală L-aş proclama. Unde bătălia este în toi, acolo se dovedeşte loialitatea luptătorului. Şi chiar dacă el stă neclintit în tot restul câmpului de bătălie, dacă se eschivează aici, aceasta nu înseamnă decât nestatornicie şi dezonoare".

Este falsă afirmaţia că există o cultură total uniformă. Nu este adevărat. Şi totuşi, atunci când studiem arta şi literatura trecutului şi acele lucruri care ne ajută să înţelegem o cultură, descoperim tendinţa spre un întreg monolitic şi uniform.

Printr-un studiu de arheologie se poate arăta cum o anumită idee s-a dezvoltat într-un anumit loc şi apoi, de-a lungul a câtorva sute de ani, a penetrat un spaţiu mai vast. Putem lua drept exemplu cultura indo-europeană, a cărei răspândire poate fi urmărită prin circulaţia anumitor cuvinte.

În trecutul îndepărtat, răspândirea anumitor concepte culturale era aşa de lentă, încât uneori, când acestea ajungeau în alte zone, se schimbau deja în locul de origine. Dar astăzi lumea este mică şi este foarte posibil să avem o cultură monolitică ce se răspândeşte rapid şi influenţează porţiuni mari ale omenirii. Nici o barieră artificială, cum ar fi Cortina de Fier, nu poate împiedica circulaţia ideilor. Pe măsură ce lumea s-a micşorat şi pe măsură ce ea a devenit în mare parte post-creştină, amândouă părţile Cortinei de Fier au urmat aceeaşi metodologie şi aceeaşi formă de gândire monolitică de bază – şi anume, lipsa absoluturilor şi a antitezei, care conduce la relativism pragmatic.

În formele moderne ale educaţiei specializate există tendinţa de a pierde întregul în părţi, şi în sensul acesta putem spune că generaţia noastră produce puţini oameni cu adevărat educaţi. Adevărata educaţie înseamnă gândirea prin asocieri între diferitele discipline, şi nu doar a fi foarte bine pregătit într-un singur domeniu, adică un tehnician. Cred că nici o altă disciplină nu a tins spre o mai mare fragmentare în gândire ca teologia evanghelică ortodoxă de azi.

Reprezentanţii creştinismului istoric înţeleg cu mare greutate relaţiile dintre diferitele domenii ale gândirii. Atunci când apostolul ne-a avertizat "să ne păzim neîntinaţi de lume", el nu s-a referit la ceva abstract. Dacă creştinul doreşte să pună în aplicare această poruncă, el trebuie să înţeleagă ce anume îl confruntă în mod antagonist în propriul lui moment istoric. Altfel devine pur şi simplu o piesă de muzeu nefolositoare, şi nu un luptător viu pentru Isus Cristos.

Creştinul ortodox plăteşte un preţ foarte mare, atât în apărarea Evangheliei, cât şi în comunicarea acesteia, din cauză că nu gândeşte şi nu acţionează ca o persoană educată, care înţelege uniformitatea culturii noastre moderne şi se angajează într-o confruntare cu aceasta.

Fragment din volumul "Trilogia" scris de Francis A. Schaeffer şi publicat la Editura Cartea Creştină, Oradea, 2002

Piesa "Paparazzi", scrisă de dramaturgul de origine română Matei Vişniec şi regizată de Daniel Lacroix, va fi pusă în scenă, marţi, de compania de teatru Les Espiègle pe scena La Maison des Jeunes et de la Culture (MJC) din oraşul francez Uzès, informează uzes.blogs.midilibre.com.

Spectacolul va debuta, marţi, 11 mai, la ora 20.00, şi îi va avea în distribuţie pe Julie Beudin, Alexandre Blivis, Benjamin Cabello Aguilar, Jean-Charles Daloz, Laurent Haubin, Yann Mangin, Geoffrey Palisse, Jeanne Subtil, Claude Valéro şi Pierre Vidal.

Piesa "Paparazzi" prezintă mai multe planuri care se întrepătrund: câţiva asasini profesionişti participă la un concurs de "eficienţă", un orb care se plictiseşte începe să telefoneze unor necunoscuţi, iar alte personaje din piesă se întreabă dacă a doua zi va mai răsări sorele. Potrivit presei franceze, din text răzbat o anumită sensibilitate derizorie, un comic înţepător, personajele fiind animate de o umanitate decalată. Ele nu mai ştiu prea bine în ce lume trăiesc şi nici dacă soarele va mai răsări peste mizeriile, crimele şi întrebările lor.

Născut în România, în 1956, Matei Vişniec este de formaţie istoric şi filosof, primele texte publicându-le în 1972. Mai târziu, a trecut la teatru, însă a fost cenzurat de regimul comunist. În 1987, Vişniec a părăsit România şi a cerut azil politic în Franţa, obţinând naţionalitatea franceză în 1993. În prezent, trăieşte la Paris şi colaborează cu Radio France Internationale.

Printre cele aproximativ 30 de opere ale dramaturgului francez de origine română Matei Vişniec, prezentate frecvent în cele mai importante capitale ale lumii, se numără "Le Dernier Godot" ("Ultimul Godot"), "Le Théâtre décomposé ou l'homme poubelle" ("Teatrul descompus sau Omul-pubelă"), "Du Sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie", "L'Histoire du communisme racontée aux malades mentaux" ("Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal") şi "Les chevaux a la fenetre" ("Caii la fereastră").

"Hotărât lucru. Suntem o ţară de ţigani. Dacă vă îndoiţi de realitatea acestei afirmaţii cercetaţi cronica politică a ultimelor două decenii. De la un cap la altul certuri continue, învinuiri reciproce, scandaluri degradante în Parlament şi foarte adesea păruieli în toată regula.

Votul universal, acordat unui popor care nu ştie nici azi să-şi valorifice drepturile cetăţeneşti, ca şi instituţia Corpurilor Legiuitoare, n-au însemnat altceva decât paie pe focul ţigăniei care ne fierbe în sânge. Avem vot universal nu pentru a putea exprima dreptul de a impune pe cei care îi credem capabili să ne fie conducători, ci pentru a putea oferi opiniei publice spectacolul dezgustător al turmelor de ţărani duşi la urne cu baioneta la spate.

Îl mai avem pentru a putea umple pagini întregi de gazetă cu ingerinţe de tot felul, cu bătăi, schingiuiri şi asasinate, îl avem, în fine, pentru frumuseţea penibilelor validări care strâng în tribune toată poporimea Bucureştiului, deopotrivă pasionată după atracţiile circului Klusky şi dezbaterile Corpurilor Legiuitoare!

Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Legile, bune sau rele, oricum, se votează totdeauna cu sau fără dezbateri. Nimeni nu e pătruns de sentimentul adânc al noţiunii de parlamentarism, nimeni nu se gândeşte la mase atunci când discută un proiect. Singurul lucru care contează e patima. Zile întregi Camera sau Senatul trepidează de elocinţa parlamentarilor profesioniști care atacă şi sunt atacaţi cu ultima violenţă. Discuţia alunecă repede de la proiect la meschine interese personale, iar masa cetăţenilor devine inexistentă. Sunt în joc numai marile şi sfintele interese ale clanului...

Atât.

Şi e dezgustător...

Dar mai dezgustător ca orice e intervalul de timp care distanţează sesiunile parlamentare. După luni de ţigănie, de legi votate cu nemiluita şi de interese personale satisfăcute din plin, "aleşii naţiunii" încep jocul caraghios al destinderii.

[...] Deşi repetat la infinit, procedeul mai are priză la public. Atât însă. Pentru că dincolo de linia demarcantă a alegătorului dus cu baioneta la vot, ramura de măslin înseamnă începerea ţigăniei extraparlamentare. "Vreţi destindere? Foarte bine. Pedepsiţi mai întâi hoţii, jefuitorii şi mituiţii. Daţi afară funcţionarii numiţi ilegal, restituiţi milioanele furate! Pe urmă vom sta de vorbă...". E singurul răspuns al Opoziţiei.

Şi ca un leit motic din lagărul guvernamental porneşte aceeaşi larmă asurzitoare, de învinuiri şi invective: "Hoţii? Dar hoţii sunt în mijlocul vostru. Voi sunteţi cei care au jefuit ţara şi au adus-o la sapă de lemn. La ocnă, ticăloşilor!"

Refrenul e simplu, e obsedant, e tragic. Îl auzim de 20 de ani întruna şi încă nu ne dăm seama că trebuie să spargem placa, s-o azvârlim la gunoi şi să căutăm alta. Una nouă în care să fie prins zvonul adevărat al ţării, bună şi răbdătoare, care îndură cu resemnare circul parlamentar şi jocul caraghios al destinderii".

Articolul lui C. Panaitescu – ,,Suntem o ţară de ţigani" – a fost publicat în "Tribuna", la 21 octombrie 1934.

O decizie a instanţei scoate în afara legii romanul naturalist! O puternică şi chiar violentă, poate, este parodia la A Christmas Carol (Colind de Crăciun), de Dickens, în The Terrible Twos, de Ishmael Reed, unde satira politică şi parodia se întâlnesc în atacul împotriva ideologiilor eurocentriste dominante.

Structura sa, alcătuită din "Un Crăciun de altădată" şi "Un Crăciun în viitor" ne pregătesc pentru invocarea operei lui Dickens – la început via metafora şi după aceea în mod direct: "Silueta lui Ebenezer Scrooge se profilează pe cerul Washington-ului, frecându-şi mâinile şi cercetându-l cu aviditate pe deasupra ochelarilor". El este mai puţin un personaj cât o Yuppie America a anului l980.

Romanul urmăreşte să actualizeze povestea lui Dickens: bogaţii trăiesc în tihnă şi îndestulare ("Indiferent de cât de mare este inflaţia, cei bogaţi vor avea întotdeauna Crăciunul pe care şi-l doresc, conform anunţului făcut de un purtător de cuvânt de la Neiman-Marcus"); săracii nu trăiesc în tihnă şi ... ("vor fi şapte milioane şi opt sute de mii de şomeri" - 5). Aceasta este reluarea "iernii lui Scrooge," americanizată, o iarnă "amărâtă ca un câine de pripas" (32).

Evenimentele din secţiunea care descrie "Crăciunul din viitor" au loc după ce capitalismul monopolist a pus oficial şi literalmente stăpânire pe sărbătoarea de Crăciun, ca urmare a deciziei instanţei de a acorda unui singur întreprinzător drepturi exclusive asupra lui Moş Crăciun.

Un fir al intrigii complexe urmăreşte intertextul dickensian, dar nu fără o digresiune prin Divina Comedie. Preşedintele american, un fost manechin, alcoolic, lipsit de orice consistenţă, este convertit la sentimente mai bune după o vizită a Sfântului Nicolae, care îl ia într-o excursie prin iad, jucându-se de-a Virgil cu Dante sau de-a Marley cu Scrooge.

Acolo el întâlneşte foşti preşedinţi şi alţi politicieni, ale căror pedepse, ca şi în Infernul, sunt pe măsura păcatelor comise. Schimbat radical în urma acestei experienţe, preşedintele îşi petrece ziua de Crăciun împreună cu bucătarul (negru) al Casei Albe şi cu nepotul acestuia.

Deşi nu are un nume, acest Tom Degeţel desentimentalizează ironic, prin exces, textul lui Dickens: are un picior amputat; este de culoare; ambii părinţi au decedat într-un accident de maşină, într-o tentativă de a salva naţiunea de ravagiile capitalismului, preşedintele apare la televiziune pentru a anunţa că "Problemele societăţii americane nu vor dispărea... prin afişarea unor atitudini de tipul celei lui Scrooge împotriva săracilor sau înşelându-i pe bătrâni şi pe cei defavorizaţi de soartă" (l58).

Cu toate acestea, ecourile finale ale intertextului dickensian sunt fundamental ironice: din cauza profesării acestor idei nebuneşti, preşedintele este declarat inapt pentru a-şi îndeplini mandatul şi este internat de către afaceriştii ale căror interese conduc în realitate procesul de guvernare. Nimic din optimismul lui Dickens nu mai rămâne în această viziune satirică întunecată a viitorului.

Un fapt semnificativ într-o altă scriere, Letters (Scrisori) de John Barth, este că intertextul acesteia include nu numai romanul epistolar britanic al secolului al XVIII-lea sau Don Quijote sau alte opere europene de Wells, Mann şi Joyce, ci şi texte de Thoreau, Hawthorne, Poe, Whitman şi Cooper.

Trecutul specific american este în aceeaşi măsură ca şi trecutul european parte a definirii "diferenţei" în ce priveşte postmodernismul american contemporan. Aceeaşi mixtură parodică de autoritate şi transgresiune, uz şi abuz, caracterizează intertextualitatea intra-americană. De exemplu, V, de Pynchon, sau Song of Solomon, de Morrison, în moduri diferite, parodiază atât structurile cât şi tema recuperării istoriei din Absalom! Absalom!, de Faulkner. În mod similar, Lives of the Poets/Vieţile poeţilor, de Doctorow, instaurează şi subminează texte ca My Life as a Man, de Roth, şi Herzog, de Bellow.

Referinţele parodice la anteriorul secol al XIX-lea, sau clasic, al literaturii americane, sunt probabil şi mai complexe, totuşi, întrucât există o tradiţie îndelungată a inter¬acţiunii dintre ficţiune şi istorie în modul în care, de pildă, Hawthorne se foloseşte de convenţiile romanţului pentru a conecta trecutul istoric la prezentul în care cartea se scrie.

Şi, într-adevăr, proza lui Hawthorne este un intertext post-modern: The Blithedale Romance (Povestea de la Blithedale) şi The Floating Opera (Varieteu pe apă), a lui Barth, împărtăşesc aceeaşi preocupare morală pentru consecinţele asumării de către scriitori a unei distanţe estetice faţă de viaţă, dar diferenţa dintre formele lor structurale (romanul lui Barth este mai conştient metaficţional) este cea care indică cititorului ironia reală a asocierii cu dimensiunea etică.

Metaficţiunea istoriografică, aidoma romanului non-ficţional, face apel în egală măsură la intertextele istorice şi cele literare.

The Sot-Weed Factor al lui Barth reuşeşte să dezvăluie şi, simultan, să creeze pentru cititorii săi istoria Maryland-ului, nu numai prin poemul de la l708, real, al lui Ebenezer Cooke (cu acelaşi titlu ca şi romanul), dar şi prin intermediul materialului brut al documentelor istorice din Arhivele statului Maryland.

De la aceste intertexte, Barth rescrie istoria, luându-şi libertăţi considerabile: uneori inventând personaje şi evenimente, alteori răsturnând parodic tonul şi maniera intertextelor, alteori umplând golurile care apar câteodată în documente (vezi Holder l968, 598-9).

Little Big Man, de Berger, repovesteşte toate evenimentele istorice majore ale preeriei americane de la sfârşitul secolului al XIX-lea (de la uciderea bizonilor şi construirea căii ferate până la ultima tabără a lui Guşter), dar repovestirea îi aparţine unui personaj în vârstă de o sută unsprezece ani, care hiperbolizează şi, în aceeaşi măsură, minimalizează statura eroilor istorici ai Vestului Sălbatic precum şi clişeele genului western - deoarece istoria şi literatura au în comun tendinţa de a exagera în nararea evenimentelor trecutului. Berger nu face nici o tentativă de a-şi camufla intertextele, fie ele ficţionale sau istorice.

Statura mitică a lui Old Lodge Skin este menită să o reamintească pe aceea a lui Natty Bumpo şi de a o parodia (Wilder l969); relatarea morţii sale este preluată aproape cuvânt cu cuvânt din raportul lui John G. Neilhardt cu privire la sfârşitul Elanului Negru, iar delirul final al lui Guşter este luat direct din a sa My Life on the Plains.

Până şi fictivul Jack Crabb este definit prin intertextele sale: unul istoric, Jack Cleybourne; altul fictiv, John Clayton din No Survivors, de William Henry; ambii trăind în acelaşi spaţiu şi timp cu Crabb.

Google şi-a modificat, vineri, 7 mai, logoul de pe pagina sa principală pentru a sărbători împlinirea a 170 de ani de la naşterea celebrului compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski, noul logo reprezentând o scenă din baletul "Lacul Lebedelor".

Piotr Ilici Ceaikovski s-a născut pe 7 mai 1840 la Kamsko-Wotkinski Sawod, azi oraşul Ceaikovski. A fost al doilea fiu născut într-o familie burgheză. Tatăl său, inginer de mine, şi mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul.

Compune primul său balet, în 4 acte, "Lacul lebedelor" (libretul de V. Beghicev şi V. Geltzer). Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, la Teatrul Mariinski, pe 15 ianuarie 1895, dar a fost un eşec, datorită unei puneri în scenă nepotrivite. Abia peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului. Compune şi o operă, "Evgheni Oneghin", libretul fiind extras dintr-un roman de Aleksandr Puşkin.

În 1880, reputaţia lui Ceaikovski creşte considerabil în Rusia, numele său începând să fie cunoscut şi în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlneşte cu marii compozitori ai vremii Johannes Brahms şi Antonín Dvorak.

Ceaikovski a compus 10 opere, dintre care cele mai celebre sunt "Evgheni Oneghin" şi "Dama de pică", permanent prezente în repertoriul liric actual. Celelalte opere ale sale, deşi rareori interpretate în afara Rusiei, sunt totuşi remarcabile. Cele mai cunoscute: "Fecioara din Orléans" (1878-1879), "Mazeppa" (1881-1883) şi "Iolanta" (1891).

Opera lui Ceaikovski reprezintă o fericită sinteză între operele clasice occidentale şi tradiţia rusă.

Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si minor "Patetica" op.74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o sinucidere.

Google îşi modifică logoul pentru a marca evenimentele speciale din întreaga lume. Google şi-a modificat recent logoul de pe pagina principală pentru a marca împlinirea a 250 de ani de la naşterea scriitorului danez Hans Christian Andersen.

Google intenţionează să lanseze o librărie online anul acesta, numită Google Editions, care nu va fi dedicată unui anumit dispozitiv specific, aşa cum este cazul Amazon, care comercializează volume digitale dedicate doar e-reader-ului Kindle, informează BBC News Online.

"Este o abordare diferită comparativ cu ceea ce se aşteaptă cititorii, iar viziunea noastră este să punem cărţile la dispoziţia utilizatorilor, indiferent de dispozitivele pe care le deţin aceştia", a declarat Gabriel Sticker, purtător de cuvânt al Google.

Până în prezent, Google a scanat peste 12 milioane de cărţi, oferindu-le utilizatorilor săi o selecţie mult mai mare decât rivalii săi de de piaţă - Apple şi Amazon.

Analiştii de la compania de cercetare Yankee Group estimează că piaţa dispozitivelor pentru volume digitale va genera venituri de 1,3 miliarde de dolari în 2010 şi de până la 2,5 miliarde până în 2013.

"Putem să ne imaginăm un scenariu în care Apple, Amazon şi Google îşi vor împărţi piaţa. Aşadar, ne aşteptăm ca Amazon să înregistreze o scădere a cotei de piaţă de la 90% la 35% în următorii cinci ani", a declarat Spencer Wang, reprezentant al Credit Suisse.

"Nicio companie sau industrie nu poate considera intrare lui Google pe această piață ca fiind trivială. De fiecare dată când Google intră într-o afacere pe segmentul tău de piaţă, ar fi bine să fii pregătit deoarece lupta va fi dură", a mai spus Wang.

Reprezentanţii Google nu au dezvăluit care vor fi tarifele pentru volumele incluse în Google Editions.

Într-un interviu acordat revistei New Yorker, reprezentanţii companiei au declarat că volumele vor fi achiziţionate direct de la Google sau de retaileri, care vor păstra majoritatea câştigurilor.

Pe de altă parte, oficialii Google au specificat că actualele procese legale ale companiei cu diverse edituri din întreaga lume pe tema încălcării drepturilor de autor nu vor afecta proiectul Google Edition.

"Google Editions este un plan care va fi realizat indiferent care vor fi înțelegerile la care se va ajunge în disputele legale", a mai spus Stricker.

Criticii Google au declarat, cu mai multe ocazii, că acordul dintre compania de internet şi autorii şi editorii americani le va acorda monopolul pe piaţa de cărţi digitale.

Proiectul Google de a digitaliza milioane de opere literare a atras nemulţumiri şi în alte ţări, precum Statele Unite ale Americii, China şi Germania.

În SUA, Google, Sindicatul scriitorilor şi Asociaţia editorilor americani au semnat un acord în octombrie 2008, în urma unei acţiuni în instanţă înaintate, în 2005, de către autori şi editori, împotriva companiei de internet, pe tema încălcării drepturilor de autor în cazul digitalizării cărţilor. Acordul prevede, printre altele, ca Google să aloce o sumă de 125 de milioane de dolari pentru recompensarea autorilor ale căror volume au fost digitalizate fără autorizaţia lor.