Articol preluat din revista YORICK
„Urme în timp”, carte iubită de cineaști și citită, în diferite ediții, de cinefili și umaniști, își invită cititorii în atelierul de creație al lui Andrei Tarkovski.
Câtă franchețe, atâta dramă, câtă gândire, atâta simțire și atâta viziune – iată cum se așază această confesiune despre sine, despre artă, despre film. Printre uși și ferestre deschise atât cât cititorul să întrevadă în laborator, se conturează o identitate care continuă să fascineze. Vă oferim un fragment în avanpremieră din volumul care va apărea la Editura Nemira, în Colecția Yorick, în co-producție cu Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3. Traducerea este semnată de Raluca Rădulescu.
Înainte să mă ocup de problemele specificului artei cinemtografice, mi se pare important să îmi definesc propriul mod de a înţelege cea mai înaltă idee a artei în sine.
De ce există arta? Cine are nevoie de ea? Şi îi este ea necesară cuiva, cu adevărat? Nu numai artistul își pune toate aceste întrebări, ci şi cel care receptează arta sau, cum se spune acum, dezvăluind esenţa interdependenței în care, din nefericire, a intrat și arta, cu publicul său din secolul XX, cel care o „consumă”…
Sunt mulți cei care își pun aceste întrebări şi fiecare dintre cei implicaţi în artă, răspunde în propria sa manieră.
După cum spunea Block[1]: „poetul creează armonia din haos”… Puşkin a înzestrat poetul cu har de proroc… Fiecare artist se ghidează după propriile sale reguli, facultative pentru alţii.
În orice caz, este extrem de clar că scopul oricărei arte, dacă ea nu este predestinată pentru „consumator”, ca o marfă pentru vânzare, este acela a-şi explica sieşi şi celor din jur, de ce trăieşte omul şi care este sensul existenţei sale, de a le explica oamenilor care este motivul apariţiei lor pe această planetă. Şi chiar dacă nu le explică, măcar le pune această problemă.
Începând cu cele mai generale consideraţii, nu este lipsit de sens să spunem că funcţionalitatea indubitabilă a artei constă în ideea cunoaşterii, în care impresiile se exprimă sub forma şocului, a catarsisului.
Chiar din momentul în care Eva a mâncat mărul din copacul cunoaşterii, omenirea a fost condamnată la o nesfârşită aspiraţie spre adevăr.
Întâi de toate, după cum se ştie, Adam şi Eva au descoperit că erau goi. Şi li s-a făcut ruşine. Acesta a fost începutul a ceea ce nu are sfârşit. Se poate înţelege drama sufletelor lor, abia ieşite din starea calmei ignoraţe şi aruncate în întinderile terestre, ostile şi inexplicabile.
„În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”[2]…
Aşa se face că omul, această „podoabă” a naturii a apărut pe Pământ pentru a înţelege pentru ce anume s-a născut sau a fost trimis. Şi cu ajutorul omului, Creatorul se va cunoaşte pe el însuşi. Această călătorie este numită de obicei „evoluţie” și însoţeşte procesul dureros al cunoaşterii de sine a omului.
Într-un anumit sens, individul cunoaşte viaţa în esenţa ei de fiecare dată de la început şi pe sine însuşi şi scopul său. Fireşte, omul se foloseşte de propriile cunoştinţe acumulate, dar totuși, experienţa cunoaşterii de sine etice, morale devine singurul scop al vieţii fiecăruia şi se trăieşte subiectiv, de fiecare dată de la capăt. Omul se raportează iar şi iar la lume, aspirând în mod chinuitor la descoperirea şi suprapunerea cu idealul prestabilit, pe care îl percepe ca pe un început simţit-intuitiv. În inaccesibilitatea unei asemenea acumulări, deficienţele propriului său „eu” sunt o sursă veșnică de nemulţumire pentru om.
Aşa se face că arta, ca şi ştiinţa, este o modalitate de punere în valoare a lumii, un instrument de cunoaştere pe calea deplasării omului spre aşa numitul „adevăr absolut”.
Cu toate acestea, aici se şi oprește asemănarea acestor două forme de împlinire a sufletului creator al omului, îndrăneznesc să insisit, unde arta nu este descoperire, ci creaţie.
Pentru noi, acum este mult mai important să marcăm delimitarea viitoare, diferenţa de principiu a acestor două forme de cunoaştere: ştiinţifică şi estetică.
Prin intermediul artei, omul îşi însușește realitatea, prin trăirea subiectivă.
În ştiinţă, cunoaşterea umană despre lume merge pe filiera treptelor nesfârşite, alternând într-o succesiune logică cunoştinte mereu noi despre ea, adesea descoperiri care se contrazic una pe alta, de dragul adevărurilor particulare obiective.
Descoperirea artistică apare de fiecare dată ca o imagine nouă şi unică a lumii, hieroglifă a adevărului absolut. Ea se prezintă ca revelaţie, ca dorinţă instantanee şi înflăcărată a înţelegerii intuitive a tuturor legilor lumii luate la un loc: frumuseţea şi urâţenia ei, umanitatea şi cruzimea ei, eternitatea şi limitele ei. Artistul le exprimă creând o imagine artistică – o originală capcană al absolutului. Cu ajutorul imaginii se păstrează senzaţia infinitului, în care infinitul se exprimă prin restricție, spiritualul prin material, nemărginirea graţie marginilor.
Se poate pune că arta este, în general, simbolul viitorului universal legat de acel adevăr sufletesc absolut, care se ascunde de noi în practica pozitivistă, pragmatică.
Pentru a deveni parte a unui sistem ştiinţific sau altul, omul trebuie să apeleze la autorul gândirii logice, trebuie să parcurgă procesul de înţelegere şi să aibă pentru aceasta un anumit grad cunoaştere exactă, ca bază a acestui proces.
Arta se adresează tuturor, în speranţa că va produce o impresie, că va fi simţită înainte de toate, că va produce un șoc emoţional şi va fi acceptată, ea îl nu cucereşte pe om prin argumente ineluctabile ale minţii, ci prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul. Şi în locul bazei de instruire, în acel sens pozitivist este nevoie de un anumit nivel sufletesc.
Arta există şi se stabileşte acolo unde există o permanentă şi inepuizabilă melancolie a spiritului, un ideal care reuneşte oamenii în jurul artei. Este greșit drumul pe care s-a lansat arta contemporană, care refuză căutările sensului vieţii în numele afirmării autovalorificării personalităţii. Aşa-numita artă începe, având aparența unei ciudate ocupaţii a unor personaje neîncrezătoare, care susţin valoarea suficientă sieşi a activității profesionale. Dar în creaţie, personalitatea nu se afirmă, ci slujeşte unei idei generale, mai înalte. Artistul este întotdeauna servitorul, care încearcă parcă să se (auto-)plătească pentru talentul său, ce i-a fost dat ca o minune. Totuşi, omul modern nu vrea nici un fel de jertfe, deşi numai sacrificiul este expresia adevăratei validări. Dar treptat, noi uităm acest lucru, pierzând, în mod firesc, sentimentul propriei predestinări omeneşti…
[1] Aleksandr Aleksandrovici Blok (1880-1921), poet rus, considerat un clasic al literaturii secoluluiXX (n.tr.)
[2] http://www.biblia-ortodoxa.ro/vechiul-testament/facerea (n.tr.)
Articol preluat din revista YORICK
Trimiteți un comentariu