Vă recomand un articol despre o temă care nu va înceta să stârnească polemici și să aprindă patimi (mai mult sau mai puțin fecunde în planul creației).
Bine scris si argumentat sub titlul Artistul ÅŸi smerenia de Monica Andronescu.
A vorbi despre smerenie într-o lume precum cea a teatrului va fi, cu siguranţă, taxat drept „anacronic”, „vetust”, „inadecvat”, „pe lângă subiect” ÅŸi multe altele – bănuite sau nu… Sau ÅŸi mai corect ar fi să spun că a vorbi despre smerenie, nu doar în teatru, ci în lumea noastră e anacronic etc. etc. etc. La urma urmei, aici discutăm de competiÅ£ie, de ierarhii, de scări valorice. Cum ar putea funcÅ£iona în acest context un cuvânt precum „smerenia”? Cu atât mai mult cu cât, hai să fim serioÅŸi, „a fi smerit” în ziua de azi e un păcat de neiertat, nu-i aÅŸa? Doar trebuie să fii în permanenţă în frunte, nu? Doar n-o să accepÅ£i vreodată că ai greÅŸit? Sau că de data asta n-a ieÅŸit? Sau că celălalt a fost mai bun? Dovadă de slăbiciune care se taxează. Åži cum să fii în top, dacă îţi arăţi slăbiciunea? E regula după care funcÅ£ionează impecabil societatea contemporană, cu atâta sânge rece recompusă de Suzanne Collins în „Jocurile foamei”. Ca să trăieÅŸti tu trebuie să-i ucizi pe ceilalÅ£i, e singurul mod de a supravieÅ£ui. Ce loc să rămână pentru smerenie într-o astfel de lume? ÃŽn care puterea, supremul afrodiziac, face regula?
A vorbi, aÅŸadar, despre smerenie în acest context este, cu siguranţă, un gest anacronic pe care mi-l asum. Åži am să citez din nou cuvintele lui Somerset Maugham de la care pornea editorialul de săptămâna trecută, „Regizorul de teatru ÅŸi modestia”, care a stârnit nenumărate reacÅ£ii ÅŸi pro, ÅŸi contra, publice ÅŸi nu numai. „Valoarea culturii constă în efectul ei asupra caracterului. Nu-i de niciun folos dacă nu-l înnobilează ÅŸi nu-l întăreÅŸte. Ea slujeÅŸte doar vieÅ£ii. Å¢elul ei nu-i frumuseÅ£ea, ci bunătatea. Prea adesea, aÅŸa cum ÅŸtim, ea dă naÅŸtere automulÅ£umirii (…) Artistul nu-i îndreptăţit să-ÅŸi trateze semenii cu condescendenţă. E un caraghios dacă-ÅŸi închipuie că tot ce ÅŸtie el e mai important decât ceea ce ÅŸtiu alÅ£ii ÅŸi un prost dacă nu-i poate înfrunta pe picior de egalitate”. Dacă vorbele lui Maugham sunt încadrabile în sfera cuvântului „smerenie” rămâne să mediteze fiecare ÅŸi să-i dea sau nu dreptate. Sau în care dintre sferele cuvântului…
Desigur, un artist, prin însăşi natura lui este un răzvrătit ÅŸi automat supus jocurilor mândriei, tocmai antonimul smereniei. Justificată atunci goana după a fi în frunte, după a schimba regulile, după a fi mai bun decât ceilalÅ£i, oriunde ÅŸi oricând… Justificată spaima de a nu rămâne în planul doi, de a nu pierde lumina reflectoarelor, de a nu coborî o treaptă. Åži totuÅŸi… Etimologia cuvântului „smerenie”, aÅŸa cum o desluÅŸeÅŸte părintele Savatie BaÅŸtovoi, este „a reveni la adevărata măsură”. ÃŽn acest fel descifrat, „a reveni la adevărata măsură” este un target pe care orice artist – din teatru ÅŸi nu numai – ÅŸi l-ar putea asuma oricând. Sau nu?!
O „călătorie de plăcere” prin teatrul românesc actual scoate, fără doar ÅŸi poate, la iveală lumi nenumărate de orgolii ÅŸi de „măsuri adevărate”. Iar vorbele lui Maugham pot fi descifrate în mai multe sensuri, căci panorama arată cam aÅŸa. Pe de o parte, artiÅŸtii „care-ÅŸi tratează semenii cu condescendenţă”, propunându-ÅŸi din start să ridice ÅŸtacheta până la acel punct la care neînÅ£elgerea se transformă în „superioară înÅ£elegere”, născătoare de suficientă automulÅ£umire. Pe de altă parte, artiÅŸtii care construiesc exact în direcÅ£ia opusă, tratându-ÅŸi semenii cu o altă formă de condescendenţă, ÅŸi le oderă, adesea jignitor, exact atât cât cred ei că publicul poate duce. De unde, ÅŸuÅŸele care înfloresc precum căpuÅŸele ÅŸi ale căror afiÅŸe împânzesc toate oraÅŸele ţării ÅŸi BucureÅŸtiul (ÅŸi mecanismul funcÅ£ionează, biletele se vând, adesea la preÅ£uri care sfidează bunul simÅ£). De categoria „adevăratei măsuri” – confundată cu o „aurea mediocritas” – cei mai mulÅ£i se feresc…
Ce ar însemna, aÅŸadar, pentru un artist „smerenia” egal „a-Å£i cunoÅŸte adevărata măsură” – în raport cu tine însuÅ£i întâi, apoi cu publicul sau cu critica – e o întrebare prea rar formulată. Åži lipsa ei poate naÅŸte… falÅŸi artiÅŸti ÅŸi false publicuri ÅŸi false ierarhii.
Articol preluat din revista YORICK.
Trimiteți un comentariu