Informații interesante

Într-o campanie publicitară faimoasă, Fratele Dominic, un călugăr nostim şi rotofei, termină de copiat manuscrisul unui text sfânt, pentru a afla apoi, de la stareţ, că e nevoie de încă 500 de exemplare. Călugărul părăseşte în grabă mănăstirea şi vizitează un prieten dotat cu noul sistem de duplicare Xerox 9200. Face rapid miile de còpii şi le pune, satisfăcut, în braţele stareţului care exclamă, cu ochii către cer: "It's a miracle!". Campania cu pricina a împins graniţele publicităţii mai departe (reclame cu călugări? călugări haioşi?), a strâns toate premiile pe care le putea strânge, a creat o aură în jurul brandului Xerox şi l-a transformat pe Fratele Dominic într-un star.

S-a împlinit anul acesta jumătate de secol de când firma Xerox (pe-atunci Haloid Xerox Inc.) a pus în vânzare copiatorul Xerox 914, primul copiator din istorie care utiliza procesul de xerografiere pentru a duplica documente. Unii au numit maşinăria care putea să facă o sută de mii de còpii pe lună "mama tuturor invenţiilor".

Pentru revista "Fortune", modelul 914 a fost "cel mai de succes produs vândut în America", ţinând cont de cei 17 ani în care copiatorul a fost produs în mod neîntrerupt. Un lucru e cert: Xerox 914 a revoluţionat industria duplicării documentelor şi un exemplar al acestui copiator este expus, din anul 1985, la Smithsonian Institution, ca o recunoaştere a faptului că face parte din istoria americană şi din istoria lumii.

În primii ani de viaţă ai copiatoarelor Xerox (căci după 914 au apărut multe alte modele), puţini credeau că există o piaţă pentru aceste maşinării de mari dimensiuni şi cântărind două-trei sute de kilograme. Dar Xerox Corporation a ştiut să investească în publicitate, astfel încât americanii să afle că există astfel de produse şi să devină interesaţi de ele.

Reclamele urmau să creeze "un climat favorabil" copiatoarelor, aşa cum s-au exprimat oficialii Xerox în perioada cu pricina. Şi nicio campanie publicitară n-a făcut mai mult pentru Xerox decât cea intitulată sugestiv "Fratele Dominic", după numele personajului principal.

Primul spot a apărut la TV în toamna lui 1975, în pauzele World Series (competiţie de baseball), şi a făcut istorie. A fost vizionat de 69 de milioane de telespectatori şi, un an mai târziu, de alte câteva zeci de milioane în cadrul pauzelor publicitare (extrem de urmărite şi, deci, extrem de costisitoare) de la Super Bowl.

Cum a apărut Fratele Dominic

Întreaga campanie a fost realizată de agenţia new-yorkeză Needham, Harpers&Steers, iar "creierul" a fost Allen Kay, art-director pentru contul Xerox. Într-un articol din "Washington Post", din noiembrie 1975, Kay povesteşte cum a apărut ideea de a folosi un călugăr în reclame. Se convinseseră, şi el, şi colegii, de calităţile noului sistem de duplicare Xerox 9200.

Dar cum să pui asta într-o poveste fără să-ţi plictiseşti publicul cu detalii tehnice? "Ok, ştiam că avem această maşină care poate face còpii. Şi mai mult decât còpii: face seturi. Şi mai mult decât seturi: face cărţi. Şi ne-am gândit, cărei persoane i-ar putea folosi asta? Şi, tot gândindu-ne, ne-a lovit: ar trebui să ne gândim la un personaj care trebuie să facă manual toată operaţiunea asta... Un călugăr! Un călugăr, într-o mănăstire, care trebuie să facă de unul singur toate aceste còpii. Şi-atunci, ce se întâmplă? Călugărul are primul set de còpii în mână. Şi se duce la superiorul lui şi individul zice: «Super! Fantastic! Dar am nevoie de încă 500». Şi-atunci, îţi imaginezi stresul călugărului. De opt luni de zile fusese sclavul acestui document. Şi-acum, ce să facă? Dar dacă are un prieten care tocmai a primit noua maşinărie Xerox şi care poate face seturile de còpii în locul lui? Face copiile îndată, le pune în braţele superiorului, care se uită la ele şi exclamă: «E un miracol!»"

Ideea campaniei a fost pe placul celor de la Xerox şi, din acel moment, totul a mers ca uns. Iar primul spot TV cu Fratele Dominic a câştigat toate premiile industriei publicităţii: cel mai bun spot la CLIO Awards în 1976, Leul de Aur la Cannes International Advertising Festival, primul premiu în bani oferit vreodată de Andy Awards (30.000$).

Dar a intrat şi într-o mulţime de clasamente alcătuite pe parcursul anilor: topul celor mai bune zece reclame de la Super Bowl ale tuturor timpurilor, topul celor mai bune 50 de reclame TV ale secolului XX (realizat de "Advertising Age"), topul "New York Times" al celor mai bune 25 de reclame ale secolului XX. Mai mult, întreaga campanie cu Fratele Dominic, care s-a întins din 1975 până în 1982, a intrat în CLIO Hall of Fame.

Călugărul, o emblemă a companiei

Cât despre Jack Eagle, actorul de comedie din Brooklyn care a intrat în pielea Fratelui Dominic, ei bine, el a devenit o vedetă naţională. Mai cu seamă că s-a transformat, în timp, într-un adevărat emisar al firmei: în 1980 a semnat un contract cu Xerox prin care se obliga să călătorească prin ţară aproape 150 de zile pe an, în chip de călugăr glumeţ şi bucălat, şi să promoveze copiatoarele.

"Când vizitez o companie mă simt în largul meu", declara el pentru Associated Press, iar un Ron Hoffman, un manager Xerox din teritoriu, concluziona că Fratele Dominic "e pentru Xerox ceea ce este Col. Sanders pentru Kentucky Fried Chicken".

A murit în 2008, la 81 de ani, lăsând în urmă zeci de roluri mici în reclame din anii '70, '80 şi '90 şi un rol uriaş, şi la propriu, şi la figurat: Eagle declara că a câştigat din campania pentru Xerox mai mult decât o făcuse în toată activitatea lui anterioară în industria spectacolului.

Articolul a fost publicat în revista HISTORIA

Teatrele din Bucureşti concediază 550 de angajaţi

Directorii teatrelor se simt nedreptăţiţi: Nu suntem şi nu am fost niciodată direcţii ale primăriilor. Suntem instituţii de sine stătătoare.

Dacă v-aţi bucurat că sălile de teatru sunt din nou pline, trebuie să aflaţi că, din păcate, această stare de normalitate nu va mai dura se pare multă vreme. Administraţiile publice locale trebuie să-şi reducă personalul cu 25-30%. Pentru că teatrele se află şi ele în subordinea primăriilor (excepţie făcând cele naţionale care ţin de Ministerul Culturii), mâna lungă a Ordonanţei 63 îi atinge astfel şi pe artişti.

"Actorii nu sunt funcţionari publici"

"Este o aberaţie să pui semnul egalităţii între un artist şi o secretară care plimbă hârtii de colo-colo prin primărie", a declarat pentru România Liberă regizorul Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra. "Actorii nu sunt funcţionari publici. În plus, teatrele au personalitate juridică. Nu sunt şi nu au fost niciodată direcţii ale primăriilor. Sunt instituţii de sine stătătoare, chiar dacă ordonatorul de credite este consiliul local". Această nouă lovitură sub centură vine în instituţiile de spectacol după ce abia au încasat reducerea cu 25% a salariilor, după ce nu cu multă vreme în urmă li s-a impus tuturor angajaţilor să-şi ia un concediu fără plată de 6 zile pe lună, după ce au fost puşi să aleagă între pensie şi salariu şi după ce toate posturile din teatre au fost blocate.

"Noi nu am mai putut angaja în ultimii 4 ani pe nimeni şi lucrăm deja în stare de avarie. I-am pus pe pensionabili să aleagă între pensie şi salariu. Din 218 angajaţi, acum mai avem 142. Personalul tehnic este insuficient, la fel şi cel administrativ, iar în ceea ce-i priveşte pe artişti, nici nu se pune problema să renunţăm la vreunul dintre ei", a mai spus Alexandru Darie. "Toţi actorii noştri joacă şi joacă mult. Dacă dăm pe unii dintre ei afară vom fi nevoiţi să-i plătim pe colaborare, la bucată, ori asta înseamnă cu mult mai mulţi bani decât le dăm acum pe salariu. În mod foarte ciudat însă, nu ni s-a cerut diminuarea cheltuielilor, pentru că am fi putut găsi alte soluţii, să scoatem mai puţine premiere, de pildă, ci ni s-a cerut în mod expres reducerea personalului. E ca şi cum ni s-ar spune că, nu contează cum, din 18 oameni să facem 14. Să tăiem un picior de la unul, o mână de la altul şi tot aşa... Până la urmă vom apela la tot soiul de artificii prin care vom externaliza servicii, îi vom plăti pe oameni pe drepturi de autor sau pe PFA, dar, repet, asta presupune mai mulţi bani decât actualele lor salarii."

OUG 63, omor cu premeditare

La rândul lui, Mircea Diaconu, senator PNL şi director al Teatrului "Nottara", consideră aberantă reducerea personalului din teatre. "Să fie clar! Eu nu arunc pe nimeni în stradă. Vom găsi soluţii să-i păstrăm, dacă nu ca angajaţi, măcar ca şi colaboratori. Am prefera mai degrabă să ni se ceară să ne autofinanţăm. Am mai făcut treaba asta şi pe timpul lui Ceauşescu. Am jucat şi la lumânări pe vremea aceea, aşa că acum am putea foarte bine folosi trei reflectoare în loc de 23." Mircea Diaconu a mai atras atenţia asupra faptului că, folosindu-se abuziv această ordonanţă de urgenţă, într-o serie de consilii locale se va merge până acolo încât, pentru a-şi salva funcţionarii, primarii vor concedia mai mulţi artişti. "Am primit deja câteva semnale că în teritoriu sunt primari care merg până la desfiinţarea unor teatre doar pentru a-şi păstra în funcţie angajaţii."

Mircea Diaconu şi alţi parlamentari PNL au sesizat, prin Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, reclamând contrarietatea dispoziţiilor OUG 63 cu Legea fundamentală. "Şi pentru că totuşi suntem oameni care pot dialoga, am cerut ajutorul părţilor mici ale Coaliţiei. Mă refer la UDMR, Independenţi şi la grupul minorităţilor naţionale. Cu ajutorul lor vom cere astăzi, luni, 19 iulie, în Parlament, ca la OUG 63 să se adauge o simplă virgulă după care să urmeze cuvintele «instituţiile de cultură. Am ajuns să ne luptăm pentru o virgulă", a spus amar Mircea Diaconu, referindu-se la faptul că, prin susţinerea celor trei grupuri parlamentare din Coaliţia de guvernământ, PNL va încerca ca teatrele să fie exceptate de la măsurile cerute prin OUG 63, alături de instituţiile de învăţământ şi de cele sanitare, cele pe care legea le "iartă" deocamdată. "Am spus că această ordonanţă este un omor prin imprudenţă. Dacă însă teatrele nu vor fi exceptate aşa cum sunt şcolile şi spitalele, voi ajunge să spun că aici este vorba chiar de crimă cu premeditare", a mai declarat Mircea Diaconu.

Cooperativa Artistică de Producţie

Tot mai mult s-a vehiculat ideea unificării mai multor instituţii teatrale sub o umbrelă unică. Directorii de teatru refuză această soluţie pe care o numesc CAP (Cooperativa Artistică de Producţie). Aceste CAP-uri de tip nou ar duce la îngroparea definitivă a unor teatre, cum a fost cazul Operei din Constanţa, care, prin comasarea instituţiilor de cultură din oraş a dispărut complet din peisajul artistic. "Această idee, cu comasarea teatrelor, a avut-o şi Ceauşescu, dar până şi el a înţeles că era o prostie", a comentat Alexandru Darie. "Cum poţi pune la un loc circul cu un teatru muzical şi cu unul de proză? Eu am prins anii aceia în care teatrele erau comasate, dar şi atunci era vorba mai mult de o unificare locativă, dacă vreţi. Adică contabilul de la un teatru era pus în acelaşi birou cu cel de la alt teatru, dar, în afară de faptul că împărţeau acelaşi spaţiu, fiecare îşi vedea de treaba lui", a explicat Darie.

Mircea Diaconu, care se gândeşte să cheme reprezentanţii Guinness Book pentru a include numărul de ordonanţe de urgenţă ale Guvernului Boc în celebra Carte a Recordurilor, nu crede că autorităţile vor totuşi moartea artiştilor. "La urma urmelor, şi Boc, şi miniştrii săi au crescut cu filmele şi cu spectacolele noastre. În plus, pentru a fi cinic sau diabolic e nevoie de un înalt grad de inteligenţă, or, nu e cazul. Cred mai degrabă că băieţii ăştia au făcut încă o lege pe genunchi (ca atâtea altele), pe care sper să o putem amenda."

Un articol scris de Gabriela Lupu.
Articolul a apărut în România Liberă

Un Pulitzer pentru România.

Dacă aş avea posibilitatea aş răsplăti cu un premiu uriaş articolul lui Mirel Bănică. Mă gândesc la Pulitzer pentru că e cel mai la îndemână. Vă las pe voi să decernaţi altul, dacă este cazul. Să citim: "Low-cost România". Un reportaj de Mirel Banică.

Aeroportul Băneasa este un excelent punct de observaţie pentru oricine vrea să înţeleagă destinul ţării mele.

Iulie 2010. Aştept o rudă apropiată, plecată în Anglia, în speranţa unei vieţi mai bune. Pe care chiar a găsit-o, se pare. Călătoria de studii s-a permanentizat, acum are casă, masă şi serviciu undeva în Londra. Dacă ar fi rămas în ţara mamă, ar fi fost un profesor de liceu cu rate la bănci şi multă îngrijorare pentru ziua de mâine. Ne dăm întâlnire la Aeroportul Băneasa.

După statisticile oficiale, Aeroportul Băneasa este cel de-al doilea aeroport al ţării. Aproape două milioane de pasageri îi trec pragul anual. Mărturisesc că nu ştiam mai nimic despre el. În drum către fratele mai mare şi mai bogat, Otopeni, remarcam mereu arhitectura depăşită a acestui aerodrom, un fel de colibă de beton vopsită în culori care se schimbau parcă odată cu anotimpul şi cantitatea de praf din atmosferă. Am văzut şi cum, la începutul anilor 2000, odată cu avântul imobiliar kamikaze al oraşului, monumentul dedicat Ultimului străjer al oraşului Bucureşti, din primul război mondial, a dispărut şi el, pentru a fi relocat cine ştie pe unde. Ce nevoie mai avem de ultimi străjeri şi memorie? Dacă bornele oraşului s-au dus, n-au dispărut în schimb gropile de la capătul străzii Barbu Văcărescu, acolo unde una dintre cele mai intens circulate artere din ţară se intersectează cu inutilele şine de rulare ale unui tramvai fantomă.

Intrarea în aeroport este blocată de zeci de taximetre. Şoferi plictisiţi, cu burţi proeminente, parchează neglijent. Privesc fix spre nicăieri prin geamurile deschise larg din cauza căldurii. Semnalele acustice şi vizuale ale maşinilor venite din toată ţara nu par să-i deranjeze. Doar unul dintre ei ripostează la claxonul unei Dacia Logan înmatriculată în Galaţi. "Fir-ai al dracului de moldovean, ai ajuns şi tu la Bucureşti", spune elefantul transpirat de la volan, cu persistente depuneri saline pe tricou. Nu se mişcă. "Moldoveanul" este lăsat să fiarbă în suc propriu. Stare de criză.

Ne apropiem de aeroport, după ce găsim cu greu un loc în parcarea minusculă, care nu a fost gândită pentru un volum atât de mare de trafic aerian. Îl port în braţe pe fiul meu. Ca orice copil, e fascinat de avioane, de culoare şi zgomotul păsărilor de aluminiu. Pentru a vedea mai bine pista de aterizare şi decolare, mă apropii de gardul aerogării acesteia căzute dintr-o altă lume, altă epocă. Imediat sare pe mine (da, aţi citit bine, sare fizic pe mine, mă apucă de mână cu un gest de vânător de oameni) o caraulă de la firma de pază a aeroportului. "Domnu', nu vedeţi că este interzis, domnuuu'", spune cu un crescendo mârâit-plângăcios al vocii. Mă uit cu atenţie la el. Este un băiat simplu de la ţară, 23-24 de ani, unul dintre miile de copii urcaţi în autobuze la ora şase dimineaţa în satele din jurul Bucureştiului pentru a fi adus "la muncă". Pe chipul acestui jalnic paznic de far se poate vedea cum "prestigiul funcţiunii", după cum se exprimă Max Weber, îi schimbă comportamentul, făcându-l arogant şi agresiv. Fiul meu cel mic devine îngrijorat, nu mai are niciun chef să vadă avioane. Se va uita în voie la ele, poate pe unul dintre marile aeroporturi ale Europei, care au înţeles cât de important este să dai suflet şi culoare unui astfel de loc. Până atunci, ne retragem în sala de aşteptare să ne mai tragem sufletul.

Am scris sală de aşteptare? Vă rog să mă scuzaţi. De fapt, este vorba de hol termopanizat, de două ori mai mare decât o sufragerie de bloc comunist. Pe jos e doar beton prăfos, tocit de paşii celor care ies plângând şi râzând de bucuria revederii la capătul unui coridor minuscul. Sala de aşteptare Băneasa este antisala de aşteptare a unui aeroport european, un fel de glumă balcanică, o deturnare sinistră a ideii de transport modern de călători. Din tavan curge suflarea rece a unui aparat de aer condiţionat. Inutilă şi costisitoare instalaţie, deoarece uşa de intrare rămâne tot timpul deschisă. Lângă intrare, un aparat de cafea automat livrează la comandă un lichid negru-uleios care arde esofagul şi stomacul, apropiat de "vitrionu'" cu care eroinele lui Caragiale îşi pedepseau infidelii parteneri de cuplu. O plasmă (la ce ciudată deturnare a supus limba română acest cuvânt esenţial!) obosită, aşezată în bătaia soarelui, afişează plecările şi sosirile pe aeroport. O face însă într-o manieră anapoda, orele şi datele rulează haotic în buclă, un fel de kürtös kalacs al internaţionalei low-costurilor. Doresc să ştiu la ce oră va sosi zborul aşteptat, dar nu aflu nimic. Cel mai impresionant lucru e însă mulţimea de capete aflate la capătul coridorului marcat Sosiri. Atenţie, nu am spus oameni, am spus capete! Capete rase, pletoase, îngrijite, tunse, coafate, rase şi nerase, obosite şi odihnite, blonde şi brunete, cu basma sau fără. Sunt capetele celor care au rămas acasă în aşteptarea lor, cei plecaţi peste hotare şi care ajung acum acasă, la fel ca promotorii unui modern cargo-cult polinezian. Sună kitsch, accept, dar aşa se vedea mareea umană condensată a celor care aşteptau înfriguraţi la Băneasa: nişte capete plecate. Speră să-i vadă cu o secundă mai devreme pe ei, cei plecaţi, să-i ajute cu bagajul, să le dea o îmbrăţişare, orice. De fapt, habar nu am cum să descriu această mare de capete în aşteptare, plecate, ca firele de grâu în aşteptarea combinei nostalgiei, gata să le secere. Capetele unei Românii rupte în două, o ţară a celor care au plecat în căutarea unui trai mai bun şi alta a celor care au avut şansa sau neşansa de-a rămâne.

Avionul întârzie, mergem aşadar să mai explorăm împrejurimile. Chiar lângă intrarea principală se găseşte un mic obelisc dedicat primului zbor pe ruta Paris-Bucureşti-Constantinopole, petrecut în anul 1922, dacă am reţinut bine. Micul obelisc a fost urcat pe un soclu împrejmuit cu gresie ordinară. Naturile sensibile mă vor ierta dacă spun că obeliscul seamănă cu une grande pissotière din Parisul începutului de secol XX. Încă o dată, nu mă pot opri să mă întreb cine oare face regia locurilor memoriale în marile noastre oraşe? Aeroportul Băneasa posedă o istorie glorioasă, care se confundă cu însăşi istoria aviaţiei româneşti. E de bănuit însă că Ministerul Transportului are alte priorităţi decât angajarea unor experţi în istorie, memorie şi imagine. Poveşti care ar trimite la Vuia sau Coandă, pesemne, rămân nespuse. Ne sufocă în schimb leşia subţire a reclamelor de prost gust care au invadat toată Capitala ţării.

Intrăm şi în holul central, la îmbarcare. Mai reţin doar un detaliu, esenţial. Ceea ce ar fi putut fi frumos în acest aeroport a fost ucis: priveliştea către albastrul cerului deschis, către pistele de decolare-aterizare. O bandă mată care taie vederea a fost aplicată pe geamurile de sticlă, ca o reminiscenţă a comunismului cu ale sale inscripţii "fotografiatul interzis". Memoria, cea traumatică însă, are mână lungă. Cei care au avut această idee genială (motivată bănuiesc cu considerente de securitate sofisticate, după norme transatlantice) ştiu că trăim într-o epocă în care există Google Earth? Inutil să mai insist, întrucât bătălia cu estetica este de mult pierdută aici, la porţile Balcanilor.

Mă întorc la secţia Sosiri: rumoare, vorbe şuierate, organizare. Se petrece ceva, tensiunea se simte în aer. Câteva caraule din firmele de pază se organizează ad-hoc şi taie un fel de culoar de trecere în carnea vie a celor-care-aşteaptă-îndelung-cu-răbdare. VIP-uri low-cost? Îşi fac apariţia după puţin timp mai mulţi romi. Descriere de jos în sus. Pantofi albi şi ascuţiţi la vârf. Pantaloni roşii, sânge de taur. Pântece burgheze, de proprietari conştienţi de onorabilitatea lor. Cămăşi albe, scrobite, impecabile, perle de perle. Sacouri negre, mărci englezeşti, cu o complicată insignă heraldică pe buzunarul de la piept. Ochelari imenşi, îmbrăcând ochiul şi obrazul, ochelari de star de Fanar. "Faceţi loc, faceţi looooc!", strigă asudaţii "badigarzi". Sunt repede recunoscuţi de mulţime, este vorba de o renumită formaţie manelistă care a avut pe undeva prin Europa căpşunarilor o cântare. Nuntă? Cununie? Botez? O mega-lovitură reuşită? Cine poate şti... Posesorii ochelarilor negri trec prin mulţimea asudată ca nişte cuirasate în drum către teatrul de operaţiuni, fără a arunca o privire în jur, nimic. Vedete adevărate. Urcă cu un gest obosit de atâta experienţă în limuzine negre şi germane. "Badigarzii" dispar la fel de repede, făcuseră doar o treabă voluntară, de devoratori de Taraf TV. Fiecare aeroport din lumea aceasta are VIP-urile pe care le merită.

Un fel de concluzie. Aeroportul Băneasa este un excelent punct de observaţie pentru oricine vrea să înţeleagă destinul ţării mele. Aici poţi citi ca într-o carte deschisă destinul căpşunarilor, cei care nu apar niciodată la ştiri, decât dacă mai câştigă un premiu karaoke în Spania, dacă violează o italiancă la drum de seară sau se omoară fraţii între ei, în seara de dinainte de plecarea în Germania, din disperare, tristeţe sau melancolie. La Băneasa poţi vedea falimentul unei clase politice care îşi cunoaşte ţara din spatele geamurilor fumurii, între două excursii în Caraibe sau Jamaica. Aici este toată drama ţării mele, îmbrăcată în plastic ieftin, în sudoare şi lacrimi. Vreau onoarea României înapoi! Nu o cer nici patetic, nici strident. O vrem înapoi!

Articolul poate fi citit în Revista 22

Informații interesante

Labels

Layout

Technology

Breaking News

Invidie ?

Furtuna închide Festivalul de Film de la Veneţia

Fragment dintr-un cod de legi vechi de 3.700 de ani, descoperit în Israel

O campanie socială cu filme româneşti în 12 oraşe din ţară

Actorii nu pot juca fără tehnicieni, politicienii da…

Lista lui Hunor

Ce nu au distrus hunii răpun alţii

Cum s-o întorci ca la Ploieşti pentru a salva un teatru?

Opera nu se asortează cu Mazăre

Cea mai mare stea din univers a fost descoperită

Răzvan Mazilu este o vedetă

Cele mai vechi icoane descoperite la Roma

Cine joacă bine.. câştigă!

Nu te… copia, Frate !

Teatrele din Bucureşti concediază 550 de angajaţi

Un Pulitzer pentru România.

Maria Pescaru Design

Formular de contact