Ca să descopăr problema fundamentală comună tuturor oamenilor, trebuie să mă întreb care e problema mea fundamentală, care e frica mea cea mai greu de dezrădăcinat.
Atunci voi descoperi care sunt temerile şi problemele fiecăruia. Iată adevăratul mare drum, cei care se scufundă în propriul meu întuneric, în întunericul nostru pe care aş vrea să-l aduc la lumina zilei.
Ar fi amuzant de făcut o experienţă pentru care n-am loc aici, dar pe care trag nădejde s-o realizez într-o zi.
Aş putea lua aproape orice operă de artă, orice piesă, şi pariez că i-aş putea da pe rând fiecăreia dintre ele o interpretare marxistă, budistă, creştină, existenţialistă, psihanalitică; aş putea să dovedesc, rând pe rând, că opera supusă tuturor acestor interpretări este o ilustrare desăvârșită şi exhaustivă a fiecăreia dintre aceste credinţe şi că ea confirmă în egală măsură o ideologie sau alta în mod exclusiv.
Mie, asta îmi dovedeşte altceva : că fiecare operă de artă (dacă nu cumva e o operă pseudo-intelectualistă, dacă nu cumva e deja în totalitate conţinută într-un sistem ideologic oarecare, pe care nu face decât să-l popularizeze — cum este cazul cu atâtea piese de teză) se află în afara ideologiei, că nu poate fi redusă la o ideologie.
Ideologia o înconjoară doar, fără s-o pătrundă.
Absenţa ideologiei din operă nu înseamnă absenţa ideilor; dimpotrivă, operele de artă sunt cele care le fertilizează. Cu alte cuvinte, nu Sofocle a fost inspirat de Freud, ci tocmai Freud a fost inspirat de Sofocle şi de neliniştile despre a căror existenţă depun mărturie operele de artă şi dezvăluirile pe care ele le pot determina. Ideologia nu e izvorul artei.
Opera de artă este izvorul şi punctul de plecare al ideologiilor sau filozofiilor viitoare (căci arta este adevărul, iar ideologia nu e decât învăţătura fabulei, morala ei).
Ce trebuie deci să facă criticul? Unde trebuie să-şi caute criteriile?
În opera însăşi, în universul şi mitologia ei. El trebuie s-o privească, s-o asculte şi să spună doar dacă ea este sau nu este logică cu sine însăşi, coerentă în sine.
Cea mai bună judecată va fi o descriere atentă a operei înseşi. Pentru aceasta, opera trebuie lăsată să vorbească de la sine, făcând să tacă ideile preconcepute, prejudecăţile ideologice şi judecăţile prefabricate.
Problema de a şti dacă opera este sau nu pe drumul cel mare, conformă sau nu cu ceea ce ai dori să fie, ţine de o judecată prestabilită, exterioară, nesemnificativă şi falsă.
O operă de artă este expresia unei realităţi incomunicabile pe care încerci s-o comunici, ş-i care, uneori, poate fi comunicată. Acesta e paradoxul şi adevărul ei.
Eugene IONESCO, 1958 – fragment din volumul "Note şi Contranote", apărut în Bucureşti la Editura Humanitas, 1992.
Trimiteți un comentariu