Critica Teatrala by Geo Alupoae: filozofie

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Cretia - Vaicareala

Teofrast, discipolul lui Aristotel si succesorul lui la conducerea scolii (secolul IV), isi incepea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefacutul, Pisalogul, Trufasul, Clevetitorul etc.) cu cate o definitie concisa.

Ca sa procedez la fel, voi spune ca vaicareala este inclinarea unor oameni de a se plange mai mult si mai des decat ar fi cazul de ceea ce li se intampla.

Sau, mai pe scurt: vaicareala este expresia unei disproportii intre suferinta si protest.

Ea nu trebuie confundata cu propensiunea de a vedea raul in toate, si numai raul, care este o hipertrofie a spiritului critic.

Cartitorul sau cusurgiul se instituie in instanta de judecare a realului, isi da aere de competenta si de obiectivitate, da sentinte si imparte pedepse in numele criteriilor sale, pe care le socoteste infailibile. El isi aroga o misiune, deci un rol activ.

In schimb, vaicaretul nu este decat o biata fiinta oropsita care patimeste si se vaita, si se tot vaita, de ce si cate are de indurat.

Fireste, nimeni nu spune ca trebuie sa traiesti rabdand si tacand.

Si nici ca, atunci cand e vorba de suferinte reale, a te plange de ele n-ar fi o usurare necesara.

Uneori e tare bine sa-ti spui naduful si sa te mai racoresti. Doar ca trebuie sa existe o proportie rezonabila si un adresant adecvat, de preferinta insusi autorul raului incriminat sau cineva care poate sa-l indrepte.

Vaicaretul se tanguie insa fara istov la cine sta sa-l asculte sau n-are incotro.

Si, daca n-are auditor, se jeluieste singur si umbla prin casa suspinand din greu.

Dar care sa fie, de fapt, obiectul recriminarilor sale?

Daca te uiti mai atent, constati ca este ceva foarte cuprinzator, viata, soarta; iar faptele invocate sunt doar exemplificari mereu la indemana ale unui martiriu permanent.

Vaicaretului ii este intotdeauna prea cald sau prea frig, si, in genere, nimic nu vine spre el in cuvenita masura, doar in carenta sau in exces.

Mai mult, simpla indeplinire a indatoririlor care ii revin in chip normal este resimtita de el ca o corvoada si ca un sulpiciu. Si, fiind pasiv, asteapta mereu ca altii sa se osteneasca in locul lui, ba chiar, daca aceia nu se grabesc sa o faca, le cauta vina si se simte nedreptatit.

Astfel ca scanceste sau bombane mereu, cand nu tipa ca din gura de sarpe, caindu-se si afurisindu-si zilele.

Totul ii este prea greu sau prea a sila nu neaparat pentru ca ar fi slab de puteri sau lenes, ci pentru ca nu stie sa-si accepte viata.

Si ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atat mai mult cu cat acest fel de om nu are destula imaginatie ca sa-si reprezinte ce inseamna adevarata suferinta si nici destul spirit de observatie, sau interes pentru altii, ca sa-si compare soarta cu a lor.

Si nici destula constiinta de sine ca sa-si dea seama ca multe din cate le are cu adevarat de patimit nu vin din altceva decat din nepriceperea lui de a trai.

Vaicaretul este un foarte trist "caracter": viata i se pare o cazna, iar pe cei din preajma lui ii dispera cu jelania lui neincetata.

Se va zice ca e vorba de cazuri razlete si de oameni nu tocmai normali.

Dar nu e asa.

E plina lumea de vaicareti si de tanguirile lor.

Iar cei care, avand sentimentul proportiilor, disciplina interioara si cuvenita decenta, depasesc tacand sau chiar zambind inconveniente si disconforturi minore, trec neobservati, sau par bizari, niste rataciti in lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate in suplicii.

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Creția - Încrederea

Pare să fie o predispoziţie a cuiva de a crede în buna-vointa

Petru Creția - Încrederea

O vreme a stăpânit printre oameni doar forța, iar legea era bunul plac al celui mai tare.

Apoi au apărut, în cele mai felurite forme, instanţă de arbitraj între părţile aflate în litigiu, cineva care să împartă dreptatea şi o seamă de reguli ale dreptăţii care au devenit, în trecerea vremii, legi.

Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii.
Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.

Iar până la mai largă şi ipotetica ei răspândire ar fi de dorit ca încrederea să-şi pună pecetea pe relaţiile dintre grupuri fie cât de mici de oameni.

Într-adevăr, dincolo de criteriile de număr şi de cantitate, binele din lume se hrăneşte dintr-un soi de exemplaritate inefabilă şi intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălţări pe scara demnităţii umane şi totodată înlesnirii purificării legăturilor pragmatice dintre noi.

Cum să o definim?

Pare să fie o predispoziţie a cuiva de a crede în buna-vointa şi buna-credinţă a semenului său şi de a nu se îndoi de manifestarea lor constantă.

În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredinţa avutul sau pe copiii tăi, de a-i da o misiune importantă şi dificilă, de a-l face depozitarul unui secret important.

Iar cel investit cu încredere este propriul său garant, prin simpla angajare verbală sau nici măcar atât.

Sunt oameni al căror trecut este în întregimea lui o garanţie şi al căror devotament, adesea dovedit sau dovedit doar într-o împrejurare excepţională, este mai presus de orice îndoială.

Sunt oamenii pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate.

Pe de altă parte există oameni pe care îi câştiga însăşi încrederea pe care le-o arăţi.

De unde, invers, reflecţia lui La Rochefoucauld: "Neîncrederea noastră îndreptăţeşte înşelătoria celuilalt".

Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine cât şi pentru că cel înşelat în încrederea lui îşi poate pierde în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere.

Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este aşa de felul său, adesea pentru că se ştie pe sine însuşi capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporţionat de mărunt.

Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci şi de bucuria încrederii şi de nobleţea ei. De aici gândul radical al aceluiaşi La Rochefoucauld că: "Este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înşelat de ei".

Şi nu numai în prietenii tăi.

Omul înzestrat cu nobleţea inimii îşi acorda încrederea a priori, până la proba contrară.

Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta, ca şi cu banii tăi.

După cum meschin este şi omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenţii şi în buna-credinţă a nimănui şi se întreabă, în faţa unui act generos şi dezinteresat: "Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine".

Toată lumea îl înşeală, toată lumea îl minte, toţi sunt nişte prefăcuţi.

Evident, încrederea conţine, în principiu, o doză de risc, riscul de a-ţi plasa greşit încrederea câtă vreme există făţărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuţii în vederea unui folos pe care nu l-ai dobândi altfel.

Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care ştia atât de multe despre partea nevăzută, şi neagră, a albelor noastre virtuţi, ne vom aminti cu ajutorul său că nu la puţini oameni "sinceritatea nu este decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalţi".

Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câştiga, prin înşelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspira pe drept cuvânt încredere şi sunt hotărâţi să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite şi, trădând pe cei care au avut încredere în ei, se trădează pe ei înşişi. Pe ei şi principiul moral.

Şi apoi nu e vorba aici numai de moralitate şi de principiul ei.

Înşelarea încrederii noastre răneşte în noi ceva în acelaşi timp foarte adânc şi foarte delicat. Ea doare de fiecare dată că o iubire trădată şi adeseori ne pasă mai puţin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât de pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag şi nu invers.

Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveţiene.

Nici măcar pe un slujitor al nostru de încredere nu îl avem la inima doar pentru cinstea sau devotamentul lui faţă de noi, ci pentru că, în întregul lui, chiar cu eventualele lui metehne, este omul care este.

Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituţiilor actuale, devenite inutile, ar dispărea.

Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere.

Mai sigur sunt de faptul că, dacă aş mai avea de trăit încă o dată viaţa pe care am trăit-o deja, aş acorda unui prieten încrederea mea absolută şi, pastrandu-i-o mereu, l-aş lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi.

Şi, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.

Petru Creția – Încrederea

Petru Creția - Plăcerea

în numele virtuților purificatoare ale suferinței trupești prin privațiune sau chiar prin tortură (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitentei).

Petru Creția - Plăcerea

Se poate susține că toți oamenii urmăresc plăcerea pentru că toţi doresc viața...

Plăcerea... desăvârșește viața, iar viața este un lucru de dorit.

Însă întrebarea dacă dorim viața de dragul plăcerii sau plăcerea de dragul vieţii poate fi deocamdată lăsată fără răspuns. Tot ce putem spune este că apar prea legate între ele pentru a putea fi separate. Aristotel, Etică nicomahica, X, 5.

Nu putem nega că majoritatea marilor culturi au recurs la distincția falacioasă dintre suflet și trup, deosebindu-le net în esența lor, opunându-le chiar şi dând "sufletului" o prețuire pe care trupului i-o refuza cu dispreț.

Şi bine știm cu toții că multe idealuri morale sunt asociate cu mortificarea trupului, cu asceza, cu renunțarea la plăceri, în numele virtuților purificatoare ale suferinței trupești prin privațiune sau chiar prin tortură (autoflagelarea, ciliciul, numeroase forme ale penitentei).

Voi afirma, fără demonstrație (nu și-ar avea rostul aici), deci voi postula că trupul și sufletul sunt două fete ale aceleiași realități, că nu pot fi separate decât pentru comoditatea discursului şi pentru a pune accentul pe o funcție sau alta a aceluiași sine, care este trup-suflet, așa cum spațiul şi timpul sunt spatio-timp.

Nu vi s-a părut niciodată curios că Dante conferă sufletelor morților un fel de trup care nu e doar aparență şi simulacru, de vreme ce poate simți durerea şi implicit plăcerea?

Şi că același Dante se simte obligat să explice pe larg de ce, potrivit credinței creştine, ne vom înfățișa la Judecata de apoi cu trupul nostru cu tot?

Şi totuşi creștinismul se numără printre credințele care au dus cel mai departe distincţia dintre trup şi suflet, privilegiind sufletul.

Şi oare de ce, după cele mai întemeiate şi mai probe mărturii, unele stări provocate de niște substanțe halucinogene seamănă până la identitate cu stările de extaz?

Dar, până la extaz, nouă, muritorilor făcuți din suflet-trup, ni s-a dat plăcerea, toată scara plăcerilor.

Şi să nu se spună că plăcerea este a trupului, că este un ce trupesc.

Este la fel de imaterială şi de nevăzută că tot ce, tradițional, tine de suflet, că sufletul însuși.

Iar cine îşi numește trupul "fratele porc", distingându-l de sine şi disprețuindu-l cu oarecare tandră şi indulgentă condescendență uită ce abisuri de abjecție poate conține, sufletul uman".

Trupul, deși nu este pură natură, este inocent că orice realitate naturală. O realitate naturală fără care încă nu s-a văzut în lume suflet, nici spirit, cu toate elevațiile lor. Şi vorbind de natură ea a sădit în noi plăcerea, şi totodată suferința privării de ea, plăcerea de a mânca pentru a subzista, plăcerea de a iubi pentru a ne perpetua cumva şi dincolo de moarte.

De altfel, se știe că, în istoria vieții, iubirea și moartea sunt invenții relativ târzii, pline de fericite consecințe. Iar omul a făcut din înmulțire şi sex o feerie nesfârșită, care îi umple istoria. Şi chiar din alimentație, pe alocuri, a făurit o artă subtilă.

Şi fie pomenită aici şi joaca tuturor copiilor din lume, care, indiferent care i-ar fi rolul biologic, este însoțită de una dintre cele mai intense plăceri care se pot trăi în viaţă, cum se poate vedea numai privindu-le chipul, privirea, când se joacă, uneori până la extenuare.

Iar nouă, crescuţi din bucuria acestei plăceri vechi, având a trece prin zile şi ani, oare nouă nu ne este dată plăcerea de a auzi cum se stârneşte vântul printre arbori, răcoarea umbrelor adânci ale verii, mirosul zăpezii, priveliştea marii neîncetată?

Dar, chiar independent de considerații asupra gradului de elaborare a unei plăceri date, vom spune că, la un nivel oricât de frust, plăcerea, aşa cum stă la rădăcinile vieţii, este indispensabilă vieții şi că, pe deasupra oricărei plăceri determinate, gustul vieţii este dat de plăcerea în sine de a fi, care este mai mult decât suma plăcerilor date nouă, este manifestarea vitalităţii, a belşugului de viaţă care curge în vinele noastre şi ne leagă de viaţa lumii.

Şi chiar în sfera acţiunii: orice acțiune care izvorăște din libertatea noastră de a alege este însoţită şi stimulată de plăcerea de a o exercita. Iar plăcerea, o anumită formă intensă şi decantata de senzualitate, este implicită în cea mai pură contemplaţie.

Chiar Platon, în Banchetul, când vorbeşte de contemplarea Frumusețiica Formă sau Idee, presupune că nu ajungem până la ea decât trecând printr-o zonă tot mai largă şi mai înaltă de plăceri, corespunzând unor frumuseți tot mai abstracte.

Dar noi, refuzându-l pe Platon, vom prețui plăcerea care nu duce mai departe decât frumusețea dată nouă aici şi acum.

Iar frumusețea la rândul ei, oricum am analiza-o, nu poate fi despărțită de plăcere.

Nici chiar frumusețea cea mai abstractă, cea mai aparent depărtată de simțuri şi de dorințe.

Fără capacitatea mereu reînnoită de indiferent ce orgasm, lumea ar fi de nelocuit şi de neacceptat.

Ne-ar roade plictisul, ne-ar mânca urâtul, ne-am pierde într-o entropie letală. Până şi asceza este gândită ca un drum către extaz.

Iar elanul de viaţă care străbate viaţa (şi poate lumea în întregul ei) este ori voluptuos ori nul.

De aici, în chip paradoxal, şi faptul că plăcerea se poate întoarce, în anumite condiţii, împotriva vieţii.

Omul, nefiind pură natură, poate cădea în plăcere ca într-un abis şi să se piardă acolo.

Rupte din contextul lor, care este al întregii vieții şi al plăcerii globale de a fi, anumite plăceri pot deveni, cum știm, ucigașe.

Nu le cultivă decât acela care și-a pierdut măsura, deplinătatea omenească, cel a cărui vitalitate este cumva avariată, cel care nu mai e în stare să trăiască muzica atât de complexă a plăcerilor terestre şi îşi vinde sufletul pentru un singur sunet care, tot mai intens, devine strigat şi apoi moarte.

Şi, dacă ne gândim mai bine, chiar viciile, ca să folosim o terminologie desuetă, sau măcar o parte dintre ele, nu sunt altceva decât decontextualizarea unei plăceri şi trecerea ei în exces, lipsa de cooperare cu întregul plăcerilor care, bine practicate, pot deveni, sub ochii scandalizați ai asceţilor, nobile virtuţi.

Sau, oricum, nobile, deloc înjositoare însușiri ale omului deplin şi viu pe deplin.

Petru Cretia - Placerea

Petru Cretia - Nepasarea

Nepasarea este buna cand nu-ti pasa de zadarnicii: de gura lumii, care multe spune si putine stie cu adevarat, de preacinstirea celor necinstiti, de pisicile negre care iti taie drumul, de faptul ca ploua, de cat sunt oamenii de rai, tu socotindu-te intotdeauna altfel, de necuviinta slujbasilor, de palavrageala dregatorilor, de prea multe muste, de imbulzeala pe care, totusi, o sporesti si tu, de conspiratiile mondiale, de fustele prea scurte sau prea lungi, de cine s-a avut bine cu cine, de cainii vagabonzi.

De cate si mai cate, inclusiv de soarta, cand de fapt soarta ta esti tocmai tu, care foarte putin te cunosti si, din aceasta nestiinta, tot dai vina pe un concept nebulos. Fireste, sunt multe lucruri mari de care trebuie, sau ar trebui sa-ti pese. Nu despre ele va fi vorba acum.

Aici ne vom margini la lucruri mai marunte, care ne strica viata, dar care, insumate, se constituie intr-o civilizatie a raului plac.

Despre nepasarea pagubitoare se cade sa vorbim.

La temeiul ei stau cateva principii.

Unul, fundamental, este enuntat adesea: Lasa, ca merge si asa.

Celelalte sunt mai mult latente: De ce sa ma omor cu firea, ce-mi pasa mie, cui ce-i pasa, de ce atata zor, maine nu e zi ? sau Treaba lor pe mine nu ma priveste.

Si poate chiar au dreptate cei care gandesc astfel, dar una stramba.

O vasta conceptie endemica in care se amesteca lenea, delasarea, miopia pragmatica, lungul nasului ca masura a lumii, nesimtirea, aiureala, prostia, lipsa unei aprecieri corecte a oportunitatii si a urgentelor, impacarea nevolnica cu mersul lucrurilor asa cum este. In timp ce ele, incet, incet, se dezagrega, o iau razna, se pustiesc, se darapaneaza. Dar mai ales lipsa sentimentului ca exista datorii nescrise, obligatii ale omului vrednic si chibzuit ca atare.

In ansamblu, ideea zanatica si nefasta ca o lume, cat s-ar deteriora ea in amanunt, rezista chiar asa oricat: cu franele uzate, cu robinete care nu se mai inchid, cu ferestre sparte, cu copii crescand in voia lor, cu catastife tinute la intamplare, cu numele scrise pocit, cu drumurile desfundate, cu vehiculele publice zdranganindu-si fiarele vechi, cu tigara vesel aruncata intr-o claie de fan.

In nepasarea aceasta tembela si adesea voioasa, de lucruri in general, se mai afla una care poate da seama de toate: nepasarea de altul, de ceilalti, in cercuri tot mai largi de indiferenta, de la ai tai pana la tara.

Nu dusmanie, nu vointa rea - sentimente energice si orientate - ci doar nepasare.

Neputinta de a ne identifica cu altii, in comunele noastre nevoi si in comuna noastra umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecintele actelor noastre asupra celui de langa noi sau care vine dupa noi si se va speria de ce-am lasat in urma.

Nu iti infestezi vecinii cu zgomote asurzitoare sau cu mirosuri agresive pentru ca ii detesti, ci pur si simplu pentru ca nu iti pasa de ei: tu sa-ti faci voia, ca si cand ai fi singur pe lume.

De ce sa lasi curat si bine oranduit dupa tine?

Ti-ai facut interesul si gata.

Urmarile nu intra in puterea ta de a ti le imagina, pentru ca iti lipseste capacitatea de a-ti pasa. Ea iti vine numai atunci cand esti obiectul nepasarii sau al protestelor altuia.

De aici vrajbe si uri, procese, vendete, o cheltuiala de energie prosteasca si trista, cu totul disproportionata fata de putina atentie datorata altuia, care inseamna a-ti pasa de el cat iti pasa de tine.

Sau chiar mai putin, dar totusi. Caci, de fapt, nepasarea de mersul lucrurilor si nepasarea fata de altii este, privita mai de sus, grava nepasare fata de tine insuti.

Suma actelor de nepasare, lipsa de grija pentru ceea ce merita grija cand e gandit ca intreg bine alcatuit, ca o mare gospodarie a tuturor, poate duce de rapa o lume cu nepasatorii ei cu tot.

Bunul obstesc este privit cu nepasare pentru ca "obstesc" a ajuns sa fie sinonim cu ceva care nu te priveste, care nu e al fiecaruia, ci al nimanui. Si astfel nepasarea devine o autoagresiune generalizata si pe termen lung, o vasta paragina al carei singur rod e paguba noastra a tuturor si a urmasilor nostri. Ca sa fie altfel nu e nevoie de un Mare Gospodar care sa iti bage frica in oase.

S-a vazut ca e chiar dimpotriva.

Este nevoie doar sa lasi o clipa totul de izbeliste - lucru foarte usor - si in clipa aceea sa te gandesti putin - lucru, ce-i drept, foarte greu - cat de frumoasa ar fi lumea si buna de trait in ea, daca am sti sa ne pese.

Petru Cretia - Nepasarea

Seneca: despre dispret

Pentru că o mare parte a insultelor vine de la cei trufaşi şi aroganţi şi care fac faţă prost succesului, înţeleptul are ceva care îi permite să privească dispreţuitor această atitudine îngîmfată, şi anume virtutea cea mai frumoasă dintre toate, măreţia sufletească.

Ea trece peste orice de felul acesta, cum sînt închipuirile deşarte ale visurilor şi vedeniile nopţii, în care nu există nimic solid şi real.

În acelaşi timp, el crede că toţi îi sînt mai prejos, pînă-ntr-atît încît le lipseşte îndrăzneala de a dispreţui ceea ce se află mult deasupra lor.

Cuvîntul contumelia (insultă) vine de la contemptus (dispreţ), fiindcă nimeni nu îi aduce o asemenea injurie cuiva decît dacă îl desconsideră. Însă nimeni nu îl desconsideră pe unul care este mai mare decît el sau mai bun, chiar dacă se poartă în felul în care obişnuiesc să se poarte cei dispreţuitori.

De fapt, şi copiii îşi lovesc în faţă părinţii, şi sugarul răvăşeşte părul mamei şi îl smulge, scuipă, îşi dezgoleşte în văzul alor săi acele părţi care ar trebui să stea acoperite, scapă cuvinte necuviincioase; totuşi, nu numim insultă nici una dintre aceste purtări.

De ce?

Pentru că cel care le face nu este în stare să dispreţuiască.

Ramîi cu bine,

Senca.

Seneca: despre nedreptate

"Nu ai nici un motiv să spui, aşa cum te-ai deprins să faci, că acest înţelept al nostru nu se găseşte niciunde.

Nu ni l-am imaginat noi, ca o fală deşartă a spiritului omenesc, şi nici nu am plăsmuit o imagine măreaţă a unui lucru ireal, ci una pe care o modelăm, am dat-o la iveală, o dăm la iveală – chiar dacă foarte rar şi una singură într-un lung şir de ani.

Căci lucrurile mari şi care depăşesc limita a ceea ce este obişnuit şi comun nu apar des.

Altminteri, însuşi acest M. Cato, de la al cărui nume a şi pornit această discuţie, mă tem că se ridică deasupra modelului nostru.

În cele din urmă, trebuie să fie mai puternic ceea ce vatămă decît ceea ce este vătămat.

Nevrednicia însă nu este mai tare decît virtutea: prin urmare, înţeleptul nu poate fi vătămat. Numai răuvoitorii încearcă să-i nedreptăţească pe cei buni; între cei buni este pace, dar oamenii răi sînt primejdioşi atît pentru cei buni, cît şi între ei. Dacă doar cel slab poate fi vătămat, iar cel rău este mai slab decît cel bun, dacă pentru cei buni nedreptatea nu poate veni decît din partea unuia neasemănător lor – atunci nedreptatea nu îl poate atinge pe înţelept. Căci nici nu mai e nevoie să ţi se amintească aceasta: singurul om bun este înţeleptul. „Dacă Socrate,” spune cineva, „a fost condamnat pe nedrept, înseamnă că a suferit o nedreptate.”

În acest moment, trebuie să înţelegem cum se poate întîmpla ca vreunul să îmi facă o nedreptate, iar eu să nu o sufăr: la fel ca în cazul în care cineva mi-ar aduce în casa din oraş un lucru pe care mi l-a furat din casa de la ţară, acela a săvîrşit un furt, dar eu nu am pierdut nimic.

Este posibil ca cineva să devină un răufăcător, în ciuda faptului că nu a făcut nimic rău: dacă cineva se culcă cu soţia sa ca şi cum ar fi soţia altuia, va fi vinovat de adulter, chiar dacă ea ar putea să nu fie o adulteră.

Dacă cineva mi-a dat otravă, dar aceasta, amestecată cu mîncarea, şi-a pierdut efectul, cel care mi-a dat otrava, s-a făcut răspunzător de o crimă, chiar dacă nu a făcut rău. Nu este mai puţin tîlhar cel a cărui armă şi-a ratat ţinta pentru că i-a stat în cale îmbrăcămintea.

Toate crimele, cel puţin în ceea ce priveşte vinovăţia, sînt împlinite încă dinainte ca fapta să fie dusă la capăt.

Unele lucruri sînt de un asemenea tip şi sînt astfel îmbinate între ele, încît unul nu poate exista fără celălalt. Mă voi strădui să lămuresc ceea ce spun.

Îmi pot mişca picioarele, fără să alerg, dar nu pot să alerg, fără să-mi mişc picioarele; pot să nu înot, deşi mă aflu în apă; dacă înot, în schimb, nu pot să nu mă aflu în apă.

Din această categorie face parte şi ceea ce tratăm noi aici: dacă cineva suferă o nedreptate, e obligatoriu ca ea să fi fost săvîrşită; dacă a fost săvîrşită, nu este obligatoriu ca eu să o fi suferit.

Căci pot interveni multe care să înlăture nedreptatea. Aşa cum, de pildă, există o şansă ca mîna îndreptată împotriva cuiva să cadă, iar suliţele azvîrlite să fie abătute, la fel este posibil ca un act de nedreptate să fie oprit de vreo circumstanţă şi întrerupt în mijlocul desfăşurării sale, astfel încît nedreptatea să fie săvîrşită, dar să nu fie suferită.

Ramîi cu bine,

Seneca "

Seneca: despre tihnă

Dacă nu facem ceva care să aducă vreun folos, retragerea în sine ne va prinde cel mai bine; singuri, vom deveni mai buni. Aceasta nu se poate petrece decît într-o perioadă de viaţă tihnită. Cînd nu intervine nimeni care, avînd mulţimea în ajutor, să ne întoarcă din hotărîrea luată, cît timp aceasta este încă firavă; numai atunci viaţa, care azi ni se împarte între ţeluri foarte diferite, va putea să înainteze într-o mişcare unică, neîntreruptă şi uniformă.

Căci dintre toate celelalte păcate, acesta este cel mai rău – obiceiul de a ne schimba pînă şi viciile. Astfel, nici măcar nu avem parte de norocul de a stărui într-un păcat care ne este deja cunoscut. Găsim plăcere într-unul, apoi în următorul, iar ceea ce ne face şi mai mult rău este faptul că judecăţile noastre nu sînt doar strîmbe, ci şi nestatornice.

Oscilăm şi ba prindem una, ba alta; abandonăm ce am rîvnit, rîvnim din nou ce am abandonat şi alternăm dorinţa cu regretul. Căci depindem cu totul de judecata altora şi pentru noi un lucru este foarte bun dacă sînt mulţi care îl laudă şi îl rîvnesc – nu dacă este demn de a fi lăudat şi rîvnit – şi nu considerăm că o cale este bună sau rea în sine, ci după mulţimea urmelor, între care nu se găseşte nici una de întoarcere înapoi!

Îmi vei spune: „Ce faci, Seneca? Îţi părăseşti şcoala? Cu siguranţă stoicii tăi spun: «Vom făptui pînă în ziua din urmă a vieţii, nu vom înceta să ne străduim pentru binele comun, să îi ajutăm pe fiecare şi pe toţi, să le aducem ajutor şi duşmanilor, cu mîna noastră împovărată de bătrîneţe. Noi sîntem cei care nu dăm scutire pentru serviciul militar pe motiv de vîrstă şi, cum spunea acel poet plin de talent,

‘Îndesăm coiful pe părul cel alb.’

Noi sîntem cei care susţin într-o asemenea măsură că nu există nici un fel de răgaz înainte de moarte, încît, dacă împrejurările ar îngădui, nici în moarte nu ne-am găsi răgaz.»

Deocamdată am să-ţi răspund în felul următor: „Ce vrei mai mult decît să mă arăt asemenea conducătorilor mei? Ce vreau să spun cu asta? Voi merge nu într-acolo unde m-au trimis ei, ci în direcţia în care m-au călăuzit.”

Îţi voi dovedi acum că nu mă dezic de învăţăturile stoicilor; căci nici ei înşişi nu s-au dezis de învăţăturile lor. Şi totuşi sînt cît de poate de scuzabil, chiar dacă le-aş urma exemplul, şi nu învăţăturile.

Am să arăt că şi stoicii încuviinţează aceasta, şi asta nu pentru că mi-am impus ca regulă să nu spun nimic care să îl contrazică fie pe Zenon, fie pe Chrisip, ci pentru că însăşi tema pe care o dezbatem îmi îngăduie să merg în întîmpinarea părerii lor; căci dacă cineva urmează întotdeauna părerea unuia singur, locul nu-i este în senat, ci într-o facţiune. Ce bine ar fi dacă toate ar fi cunoscute de toţi, iar adevărul ar fi mărturisit deschis şi nu ne-am schimba nicicînd din hotărîri! Însă noi sîntem în situaţia de a căuta adevărul împreună cu chiar cei care ni-l predau.

Epicurei şi stoicii, se deosebesc în foarte mare măsură şi în această privinţă, dar, pe o cale diferită, amîndouă ne îndeamnă către viaţa în tihnă. Epicur spune: „Înţeleptul nu va lua parte la viaţa cetăţii, decît dacă intervine ceva.” În timp ce Zenon spune: „Va lua parte la viaţa cetăţii, dacă nu îl împiedică ceva.” Unul caută tihna ca ţel, celălalt pentru un motiv anume; dar acel „motiv” are o vastă întindere. Dacă statul este prea corupt pentru a putea fi ajutat sau dacă se află în stăpînirea unor netrebnici, înţeleptul nu va face eforturi de prisos şi nici nu se va risipi, dacă nu se va alege cu nici un cîştig. Dacă va avea prea puţină autoritate sau putere, iar statul nu va fi gata să îi primească serviciile, dacă îi va sta împotrivă sănătatea şubredă, nu va porni la un drum pentru care se ştie nepotrivit, la fel cum nu ar porni pe mare cu o corabie spartă şi cum nu şi-ar înscrie numele la armată dacă ar fi infirm.

Prin urmare, şi cel ale cărui bunuri sînt încă neatinse, înainte să fie încercate de vreo furtună, poate să se salveze într-un loc sigur şi în continuare să se dedice artelor liberale şi să pretindă tihnă nelimitată, să devină un cultivator al virtuţilor, pe care chiar şi cei mai retraşi le pot pune în practică. Desigur, unui om i se cere să le fie de folos semenilor săi – multora, dacă poate, iar dacă nu, cîtorva; dacă nu cîtorva, măcar celor mai apropiaţi; dacă nici celor mai apropiaţi, măcar sieşi. Căci făcîndu-se util celorlalţi, ia parte la activitatea publică. La fel cum omul care alege să devină mai rău, nu îşi dăunează doar sieşi, ci şi tuturor celor care ar fi avut de cîştigat dacă el ar fi fost mai bun, oricine îşi îndeplineşte obligaţiile faţă de sine le este de folos şi altora prin aceea că se pregăteşte să le devină util.

Ramîi cu bine,

Seneca

Seneca: "Spiritul dobândeşte orice îşi impune"

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.”

În primul rând, cineva poate să nu sufere de frig, deşi este iarnă, şi să nu sufere de cald, deşi sunt lunile de vară: fie este apărat de binefacerea locului în faţa toanelor anotimpului, fie a învins una dintre senzaţii prin rezistenţa corpului.

În al doilea rînd, gândeşte-te la asta: este nevoie să-ţi scoţi curajul din suflet înainte să primeşti mânia, pentru că defectele nu se împacă defel cu calităţile şi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi virtuos mai mult decât poate fi bolnav şi sănătos deopotrivă.

„Nu este cu putinţă”, se spune, „să-ţi scoţi toată mânia din suflet, căci firea omului nu îngăduie aceasta.” Nu există însă nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu-l învingă şi să nu îl aducă la o percepţie familiară printr-o reflecţie susţinută, nici nu există pasiuni atât de sălbatice şi cu stăpânire de sine, încât să nu fie domesticite prin disciplină.

Spiritul dobândeşte orice îşi impune: unii au reuşit să nu râdă niciodată; unii şi-au reţinut corpurile de la vin, alţii de la dragoste, alţii de la orice fel de lichide; unul, mulţumit cu un somn scurt, a prelungit o stare de veghe neobosită; alţii au învăţat să alerge pe funii foarte subţiri şi în sens invers, să poarte greutăţi imense, cu greu suportabile de forţa omenească, să se scufunde la adâncimi nemăsurate şi să suporte marea fără să respire deloc.

Sunt o mie de alte situaţii în care încăpăţânarea depăşeşte orice obstacol şi dovedeşte că nimic nu este greu, dacă mintea însăşi îşi impune răbdarea.

Pentru aceste persoane, la care m-am referit cu puţin înainte, fie nu a existat nici o răsplată pentru un zel atât de încăpăţânat, fie nici una nu a fost demnă – oare ce lucru minunat obţine cel care s-a pregătit să meargă pe funii întinse, să pună pe umeri o greutatea uriaşă, să nu-şi închidă ochii de somn, să pătrundă adâncurile mării? Şi totuşi, prin efort au ajuns, fără o răsplată importantă, la capătul acţiunii lor.

Noi nu am recurge la răbdare, atunci când ne aşteaptă o recompensă atât de mare, adică liniştea netulburată a unui suflet fericit? Cât de important este să eviţi răul cel mai mare, mânia, şi o dată cu ea, nebunia, furia, cruzimea, şi alte însoţitoare ale acestei pasiuni!

Ramîi cu bine,

Seneca.

Critica Teatrala by Geo Alupoae

Labels

Layout

Technology

Breaking News

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Creția - Încrederea

Petru Creția - Încrederea

Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii.
Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.

Cum să o definim?

Petru Creția - Plăcerea

Petru Cretia - Nepasarea

Seneca: despre dispret

Seneca: despre nedreptate

Seneca: despre tihnă

Seneca: "Spiritul dobândeşte orice îşi impune"

Maria Pescaru Design

Formular de contact

Labels

Layout

Technology

Breaking News

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Cretia - Vaicareala

Petru Creția - Încrederea

Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii. Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.

Cum să o definim?

Maria Pescaru Design

Formular de contact

Al treilea regn ar fi să fie acela al iubirii.
Dar dacă acesta nu va veni niciodată, putem spera măcar că în întregul comunităţii umane, între oameni şi între neamuri, va domni cândva încrederea.